joi, 15 noiembrie 2012

Regăsire





                                       
            “Vreau cu orice preţ să merg înainte, vreau să fiu eu însumi.” 

                                                                                                                       Van Gogh


 
           Totuși cineva a avut curajul de a mă crea, de a-mi deschide ochii spre un infinit negru, ce avea mai târziu să-mi devină colorat. A avut curajul de a mă duce pe căi străine, căci nimeni nu e interesat de ecuaţie, ci de forma necunoscutelor.
           Acest cineva a îndrăznit chiar să mă înzestreze cu daruri, deşi eu nu i le-am cerut niciodată. Probabil că el a fost singurul care a crezut în mine, atunci când mi le-am refuzat. În toată bunătatea lui, m-a lăsat chiar să aleg, nu m-a obligat el cu nimic. Nu s-a sfiit să-mi dea ochi să văd fiecare răsărit, razele zilei, amurgul blând şi nopţile tăcute. Nici măcar nu m-a oprit când am vrut să văd lucruri, poate, nepermise. Mi-a dat de asemenea ochi să-mi văd prietenii şi duşmanii. Însă nu mi-a atras atenţia niciodată când îmi va fi rău. M-a lăsat să cad, să mă afund singură într-o negură adâncă, unde lacrimile au fost singurele care m-au lăsat să plutesc pe valurile lor, ca să ajung la mal. Nu mi-a arătat niciodată cât de mare este adâncimea şi cum mă pot rătăci în ea.
          Mi-a arătat iubirea, poate cel mai de preţ sentiment- extazul eternei tristeţi sacre-;    m-a purtat pe vârfuri spre o lume fără blestem, liniştită şi veselă. O lume a Adevarului. Ar trebui să fim fericiţi pentru cȃtă frumuseţe este pe lume. Cred că Iisus s-a întrupat de mii de ori în toată frumuseţea care ne-a mȃngȃiat sufletele, ochii şi urechile. Nu e oare Iisus prezent în chinurile lui Van Gogh? În zbuciumul lui între viaţă şi nebunie? Nu e Golgota lui Iisus în toată neîmpăcarea lui Nietzsche sau a lui Cioran? În suavitatea lui Beethoven? Cu lacrimi de bucurie în ochi ar trebui să mulţumim zilnic pentru cȃtă frumuseţe e în lume. Pentru cȃtă inspiraţie va naşte această frumuseţe.
         Răul în artă e undeva departe. Tocmai de aceea arta ne va ţine mereu aproape de Dumnezeu, de Bine. Şi drumul pȃnă la Dumnezeu nu e unul liniştit. Ar fi prea simplu şi vulgar. Realizez acum, în ceasul nopţii, că stau la adăpostul celui mai mare Munte. Muntele Frumuseţii. Muntele Artei. Nu e umbră aici niciodată, căci soarele luminează din toate părţile. Urȃtul nu mă poate atinge. Pentru că urȃtul are nevoie de întuneric. Aici e lumină. Staţi liniştiţi. Strămoşii noştri au luptat pentru noi şi ne-au dat arta ca salvare, refugiu şi împlinire. Vă mai întrebaţi care e menirea noastră? Speranţa? Crezul?...Nu vreau să fiu decȃt o cărămida la alinarea suferinţei celor ce vor să vină. Aşa cum eu îmi alin sufletul azi...
       Şi-aşa am văzut cum toate se repetă, zi de zi. Nimic din ce mi se arată din alte surse nu este adevărat; nimeni şi nimic nu-mi pot lua mie creatorul meu, vocea mea spirituală.




                                         Michelangelo, Crearea lui Adam ( “Capela Sixtină”), Vatican

2 comentarii:

  1. Vreau sa-ti spun , drag prometeu in caucaz , ca am citit postarea asta chinuindu-ma sa nu clipesc pentru ca nu voiam sa pierd nici o secunda. Sincer,ma bucur nespus ca mai exista persoane care vad fericirea in adevaratele valori , nu in telefoane si chestii false . Ca si tu crezi in arta,in puterea ei , in Dumnezeu .
    Ai dreptate..sunt atatea motive care ne pot face fericiti incat ar trebui sa ne fie rusine de motivele care n-ar trebui sa ne intristeze..

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Aw, ma simt magulita.
      Arta, spunea Nietzsche, "avem arta pentu ca realitatea sa nu ne ucida".Se pare ca multi oameni adora sa fie ucisi.

      Ștergere