luni, 3 decembrie 2012

Scrisori către un tânăr romancier

 
                                         
                                               “ Te alegem viu din vântul despletitelor idei”

                
                                      

           Omul  nu este fiinţă, ci cenușă și pulbere. Nevoia lui de a se regăsi în creaţie se manifestă prin actul lecturii. Această fiinţă complexă,însetată de cunoaștere și, mai ales, de o cunoaștere a sinelui, se eliberează de frământările și de neliniștile interioare prin creaţie. A fi “liric” înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuţi...Poezia este astfel o escapadă tardivă a spiritelor înmărmurite de gânduri si de sentimente fataliste sau obsesive...
           Acest “visător”, în condiţia sa, susţine o muncă permanentă  cu creaţia, o luptă continuă cu sinele. Oricine poate crea, dar nu oricine este capabil să imagineze, să treacă dincolo de limitele impuse de contingenţă. Acest idealist trebuie să depășească “mimesis-ul” – “copia”- și să atingă Universul nou creat, patria celestă, prin diegeză, lucru mult mai greu de realizat : el trebuie să se impună prin propria imaginaţie, prin sensibilitatea sentimentelor unice.
          Mintea frivolă a tânărului romancier trebuie să “întreacă” realitatea trivială și să atingă “perfecţiunea” creaţiei, astfel încât Omul să fie captat de Universul posibil și în final să cunoască acel sentiment care izvorăște involuntar în suflet, sentiment ce ia naștere și se consumă: deziluzia revenirii la “suprafaţă”, adică la realitate.
         Dincolo de orice dualitate, moarte și timp, cea mai mare fericire după aceea de a iubi, rămâne aceea de a-ţi mărturisi iubirea.

   
 
                                                 


duminică, 2 decembrie 2012

O mână întinsă spre noi


                                     
                                
 
                                     
          Orice inimă care nu s-a lăsat înecată integral în haosul  surâzător, calm, al vieţii din filme sau reclame, orice suflet care nu a devenit un desăvârșit devorator de iluzii, orice om care încă mai încearcă să evadeze din statistici, tânjește după o mână întinsă din Cer.

          …. care să-l înalţe pe om în poziţie dreaptă, verticală, raţional și biped. Care să-l ridice în lumina realităţii, deasupra oceanului de ficţiune în care se pierde, se scufundă ireversibil și încet în canapeaua din faţa televizorului. Care să-l ridice din noroiul viciului, al excesului și al lăcomiei, din agonia exasperantă a plictisului... felurile de mâncare din meniul sufletesc al fiecărei zile...

         Care să-l smulgă cu agresivitatea și ardoarea unei iubiri divine, din sine: din acel “apartament” perfect, foarte confortabil, “decent”, dar fără uși și ferestre... Din acel labirint roz și parfumat în care hoinărești, rătăcit de viaţă, numit carieră...

         Care s-o ridice pe fiecare persoană la statura de om, în verticalitatea originară, cea fără de limite...

         De-o viaţă, în adâncul sufletului nostru, e întinsă mâna  Lui ...

         Şi n-o putem apuca decât dând drumul din mâinile spiritului toturor celorlalte lucruri infime, dând drumul universului nostru fad de pofte, dorinţe și năluciri ... Şi întinzându-le apoi cu puterea credinţei, spre adâncul inimii, în meditaţie și rugăciune ...

         Mâna care a ridicat paralitici, a deschis ochii orbilor, a vindecat leproși, a binecuvântat copii, a săturat mii de oameni frângând câteva pâiniţe, l-a salvat pe Petru de la înec, a spălat picioarele apostolilor și a trecut biruitoare prin moarte, așteaptă întinsă, înlăuntrul fiecărei inimi...

         O mână întinsă din ultimul Cer până-n adâncul iadului ...O mână care a îndurat toate durerile și obscurităţile posibile ca să ne aline sufletele și să ni le înalţe în lumina eternităţii cu bucuria unui tată...

         O mână întinsă acolo unde foarte puţini o caută: înlăuntrul lor...

sâmbătă, 1 decembrie 2012

Magister ludi


“ N-am vrut să încerc a trăi decât

ceea ce tindea de la sine să iasă dinlăuntrul meu.

De ce era acest lucru într-atât de greu? "



                                                           Only one - Alex Band



 

          Pentru a istorisi povestea mea, trebuie să încep de departe, cu începutul. Ar trebui, dacă mi-ar fi cu putinţă, să merg chiar mai departe înapoi, până în cei dintâi ani ai copilăriei mele şi încă dincolo de ei, până în zorii obârşiei mele. Poeţii, când scriu romane, obişnuiesc să se poarte de parcă ei ar fi Dumnezeu şi ar putea cuprinde dintr-o dată cu privirea întreaga poveste a unui om, căutând să o priceapă şi s-o înfăţişeze ca şi cum Dumnezeu şi-ar povesti-o lui însuşi, fără ocolişuri în trăsăturile ei esenţiale. Mie asta îmi e cu neputinţă, după cum tot astfel le e şi poeţilor. Povestea mea îmi este însă şi mai de preţ decât cea a cine ştie cărui poet; pentru că e a mea proprie, şi e povestea unui om adevărat, nu a unuia plăsmuit, a unuia posibil, a unuia ideal sau a altuia altcum, ci a unui om în carne şi oase, unic şi viu.
           Astăzi se ştie mai puţin ca oricând ce este acela un om cu adevărat viu, şi aşa se face că oamenii, care reprezintă fiecare o nepreţuită, unică încercare a naturii, sunt împuşcaţi şi ucişi în mulţimi fără număr. De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un singur foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti. Însă fiecare om în parte nu e doar el însuşi, e în acelaşi timp şi unicul, extraordinarul, în orice caz importantul şi ciudatul punct în care se întâlnesc fenomenele lumii o singură dată în acest fel şi nicicând iarăşi. De acea istoria fiecărui om în parte e importantă, veşnică, divină, de aceea fiecare om e minunat şi vrednic de toată consideraţia atât timp cât trăieşte şi împlineşte voinţa naturii. În fiecare s-a întrupat spiritul, în fiecare suferă creaţia, în fiecare se crucifică un Mântuitor.

           Puţini sunt cei care ştiu în ziua de azi ce este omul. Mulţi o simt şi de aceea mor mai uşor, precum mai uşor voi muri şi eu după ce voi fi terminat de scris această poveste.

           Nu mi-e îngăduit a mă numi un ştiutor. Am fost un căutător şi încă mai sunt, dar nu mai caut în stele şi în cărţi, încep să iau aminte la poveţele pe care mi le şopteşte sângele din mine. Povestea mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de deşertăciune şi tulburare, de nebunie şi vis precum viaţa tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alţii.Viaţa fiecărui om e o cale către sine însuşi, încercarea unei căi, intuirea unei poteci. Nici un om nu a fost vreodată pe de-antregul el însuşi; şi cu toate astea, fiecare tinde spre asta, unul mai înăbuşit, altul mai senin, fiecare cum poate. Fiecare poartă cu el până la moarte rămăşiţe ale naşterii sale, plasmă şi coji de ou ale unei lumi ancestrale. Câte unul nu devine niciodată om ...Însă fiecare reprezintă o năzuinţă a naturii către om. Adăposturile sunt aceleaşi pentru noi toţi, mamele, noi cu toţii, venim din acelaşi abis însă fiecare tinde, ca o încercare şi o aruncare din adânc, către propriul său ţel.

         Ne putem înţelege unul pe altul dar de explicat se poate explica fiecare doar pe sine însuşi.