Omul nu este fiinţă, ci cenușă și pulbere. Nevoia
lui de a se regăsi în creaţie se manifestă prin actul lecturii. Această fiinţă
complexă,însetată de cunoaștere și, mai ales, de o cunoaștere a sinelui, se
eliberează de frământările și de neliniștile interioare prin creaţie. A fi
“liric” înseamnă a nu putea rămâne închis în tine însuţi...Poezia este astfel o
escapadă tardivă a spiritelor înmărmurite de gânduri si de sentimente fataliste
sau obsesive...
Acest “visător”, în condiţia sa, susţine
o muncă permanentă cu creaţia, o luptă
continuă cu sinele. Oricine poate crea, dar nu oricine este capabil să
imagineze, să treacă dincolo de limitele impuse de contingenţă. Acest idealist trebuie să depășească
“mimesis-ul” – “copia”- și să atingă Universul nou creat, patria celestă, prin
diegeză, lucru mult mai greu de realizat : el trebuie să se impună prin propria
imaginaţie, prin sensibilitatea sentimentelor unice.Mintea frivolă a tânărului romancier trebuie să “întreacă” realitatea trivială și să atingă “perfecţiunea” creaţiei, astfel încât Omul să fie captat de Universul posibil și în final să cunoască acel sentiment care izvorăște involuntar în suflet, sentiment ce ia naștere și se consumă: deziluzia revenirii la “suprafaţă”, adică la realitate.
Dincolo de orice dualitate, moarte și timp, cea mai mare fericire după aceea de a iubi, rămâne aceea de a-ţi mărturisi iubirea.