“Find
what you love and let it kill you”
(Charles Bukowski)
Deși nu
obișnuiesc să abordez acest gen de “confesiune”( mult prea personală și subiectivă), de astă-dată însă,
mă simt imboldită de o necesitate sufletească și morală de a o face. Încep prin a nuanţa o convingere pe care mi-am
asumat-o poate mult prea devreme și anume aceea că dragostea
nu trebuie niciodată să roage și nici să pretindă. Dragostea trebuie doar să aibă puterea de a
se lămuri asupra ei însăși...
...N-a avut loc nicio ceartă, nici o scenă între noi, nici o ruptură și nici măcar un bilanţ. I-am spus doar un singur cuvânt, aparent inofensiv, însă era chiar în clipa în care între noi o iluzie se spărgea in cioburi colorate. Nu mă auzise niciodată vorbind astfel și eu însumi am simţit cu rușine și spaimă că săgeata pe care am tras-o asupra lui și care-l lovi drept în inimă fusese luată din propria sa cameră de arme, că reproșurile pe care l-am auzit din când în când făcându-mi-le pe un ton ironic, i le aruncam acum cu răutate într-o formă tăioasă.
Stiam că
astfel arătasem spre o reală slăbiciune, spre necazul și rana lui. Atinsesem punctul
în care el se îndoia de sine însuși și dintr-o dată am simţit în adânc: tocmai
ceea ce acest băiat fusese pentru mine și îmi dăduse nu putea fi pentru el însuși și nu-și putea
da. Mă purtase pe un drum care avea să-l depășească și să-l părăsească și pe
el, călăuza.
Nu mi-a spus decât atât: ”Te înţeleg foarte bine. Ai
dreptate. Mă rog…cât poate avea dreptate un om faţă de celalalt.” Vorbea foarte
calm, însă am distins clar durerea rănii pricinuite. M-am așezat lângă el, am privit fără ţintă și am tăcut amândoi simţind,
cu fiecare clipă, cum se îndepărtează și cum se stinge ceva sublim, aproape hierofanic, ceva care
n-avea să mai revină nicicând....N-a avut loc nicio ceartă, nici o scenă între noi, nici o ruptură și nici măcar un bilanţ. I-am spus doar un singur cuvânt, aparent inofensiv, însă era chiar în clipa în care între noi o iluzie se spărgea in cioburi colorate. Nu mă auzise niciodată vorbind astfel și eu însumi am simţit cu rușine și spaimă că săgeata pe care am tras-o asupra lui și care-l lovi drept în inimă fusese luată din propria sa cameră de arme, că reproșurile pe care l-am auzit din când în când făcându-mi-le pe un ton ironic, i le aruncam acum cu răutate într-o formă tăioasă.
Prin faptul că el recepta atât de tăcut lovitura mea, prin faptul că tăcea și lăsa dreptatea să fie de partea mea, prin faptul că dădea gestului meu ostil greutate de destin, că pentru el devenise o instanţă,o fatalitate, mă făcea josnică în propriii ochi, făcea ca ingratitudinea și nesocotinţa mea să fie de o mie de ori mai pregnante.
Când am lovit, am crezut că voi nimeri un băiat puternic și capabil a se apăra, iată că era un om nesigur, vulnerabil, un tânăr lipsit de apărare, care se preda, tăcând.
O, și cât îmi dorisem atunci să se fi supărat, să se fi apărat, să ma fi atacat ! N-a făcut nimic din toate astea, toate a trebuit să le fac eu însumi, în adâncul meu. Dacă ar fi putut, ar fi surâs. Faptul că n-a putut mi-a dovedit cel mai limpede cât de tare îl lovisem.