Appendix

                                  “E mediocru ucenicul ce nu-şi depășește maestrul.”
                                                                           Leonardo da Vinci

 

                                                

       Vine totuşi întotdeauna o clipă când sufletul repudiază impetuos adevărurile pe care aceste două mâini nu le pot atinge. Astfel, nici oamenii integrii nu sunt feriţi de a ajunge o dată sau de mai multe ori în viaţă în conflict cu frumoasele virtuţi ale pietăţii și ale recunoștinţei. Fiecare trebuie să facă odată pasul care-l desparte de tatăl său, de profesorii săi, de persoana iubită, fiecare trebuie să simtă ceva din povara singurătăţii, chiar dacă cei mai mulţi oameni nu suportă prea mult  această stare și se refugiază curând înapoi.Însă atunci când dăruiești dragoste și veneraţie nu din obișnuinţă, ci din cea mai adâncă pornire, când din adâncul inimii ai fost iubit și tovarăș, discipol și prieten, atunci vine o clipă îngrozitoare , în care credem că ne dăm seama că acel curent care este predominant în noi ne depărtează de cel drag.

        Vine totuşi întotdeauna o clipă când orice gând care-l respinge pe prieten, pe dascăl sau pe cel iubit ni se pune ca un ghimpe veninos în inimă, când fiecare lovitură pe care încerci s-o eviţi te lovește drept în faţă. Atunci celui care considera că poartă în el o morală autentică îi apar noţiunile de “infidelitate” și “ ingratitudine” ca niște acuze și infierari rușinoase, atunci inima înspăimântată se retrage cu teamă în văile dragi ale virtuţilor copilăriei și nu poate crede că și această ruptură trebuie să aibă loc, că și această legătură se cere tăiată...

       Vine totuşi întotdeauna o clipă când viaţa (ca şi iubirea) nu mai e luată în tragic, ci doar în serios, când muritorii îmbrăţişează un Dumnezeu care îi devorează. Omul începe în acel moment să spere. Dar misiunea lui nu e aceasta. Misiunea lui este să întoarca spatele subterfugiului. Iar  la capătul marelui proces virulent pe care un oarecare Kafka îl  intentează întregului univers, eu găsesc subterfugiul. Uluitorul său verdict achită, într-un final, această lume fadă, dezgustătoare şi cutremurator de dureroasă a unui om care doarme cu ochii deschişi, în care până şi cârtiţele speră, o lume care dăruieşte totul şi nu certifică nimic.
 

 

                              

 

Exerciţii de admiraţie

                                                       

       Şi încă ceva : ar fi trebuit să aleg orice alt idiom, nu însă franceza, căci aerul ei distins nu mi se potriveşte deloc, e chiar la antipodul firii şi dezlănţuirilor mele, al eului meu ȋnşelător şi-al genului meu de mizerii. Mereu am privit-o ca pe o pozitivare a negativităţii mele, ca pe un patos dezlănţuit, ca pe o dezarticulare melodioasă a spiritului, toate asumate prin prisma nostalgiei estetice a măreţiei apuse. Dintotdeuna mi-a părut o cultură a-cosmică, adică nu fără pământ, ci deasupra lui: numai ea s-a desfăşurat regulat şi armonic de la naştere spre moarte. Prin rigiditatea ei, prin suma de constrângeri elegante pe care o reprezintă, franceza mi se pare un exerciţiu de asceză sau, mai curând, un amestec de cămaşă de forţă şi de salon. Dar tocmai din pricina acestei nepotriviri m-am ataşat de ea, până-ntr-acolo încât am exultat când marele savant newyorkez Erwin Chargaff a mărturisit într-o zi că pentru el nu merită să existe decât ceea ce este exprimat în franceză… Ah, şi un popor ȋntreg ȋmbolnăvit de ”cafard”: iată vorba cea mai frecventă la francezi, atât ȋn lumea bună, cât şi ȋn cea de jos. Cafard-ul e acea plictiseală psihologică sau viscerală, este clipa năpădită de un vid subit fără motiv - pe când “ennui”-ul e prelungirea ȋn spiritual al unui gol imanent fiinţei.

       Azi,  când această limbă este în lentă şi fragilă ascensiune, ce mă intrigă cel mai mult e constatarea că francezii nu par impresionaţi şi motivaţi de asta. Şi am venit eu, deşeu al Carpaţilor, să sufăr văzând-o cum luptă convulsiv de una singură . Ei bine, de se va prăbuşi, am să dispar, nemângâiată, împreună cu ea !

Plouă din Shakespeare

                                                  
        Ploaia asta asudă a somn, a întoarceri din zburare, a amintiri și a paralizii trecătoare: “Sărută-mi sângele”, mi-a sugerat el, înconjurat de un nor diametral opus înălțimilor, în timp ce ploaia răspândea în jur fiori de la Dionis. „Ar trebui să mor, noapte bună!”, i-am replicat eu într-o doară. Decorul preferințelor noastre are loc de fiecare dată într-un univers antisocial de savuros al drumurilor prin memorie, plin de personaje mitologice cu care ne-am putea împrieteni și l-am putea bârfi pe Dumnezeu, fiindcă e numai "vina" Lui.
       Parcă plouă din Shakespeare, cu zădărnicie, cu amăgiri, cu desprimăvărare! Ideea de a nu încerca vreo mișcare în afara patului știe să mă ispitească lasciv prin fața pleoapelor încremenite într-o speranță efemeră, dar imperioasă, dorită, până ce drumul duce din nou şi inevitabil către ceasornicul care nu greșește niciodată…  Nu ştiu să fiu contemporană. Nu vreau să mă clasific în minute. Să fie oare astăzi chiar astăzi? Eu mi-aş dori să fie ieri. Anul pare acelaşi de câteva milenii. Ploaia e tot Ea. Moartea e eterna întoarcere spre mâine. Cred că totuşi m-am sincronizat anapoda: mi-am ratat vremea cu vreo două sute de ani.
       Aşa se face că azi dorm, e suficient, fiindcă planeta orbitează aiurea doar în jurul meu. Străinii vor fi împușcați pe loc, fără nicio somație (aidoma ploii, trebuie să fim stricţi în crimele pe care le facem). Și totuși, asta e o ploaie stranie, nu are nimic fatalist în esenţa ei. Noi, oameni ai ploii nevrotice, ai spleen-ului bacovian, haideţi să trăim acum două sute de ani, să ne cântăm neputinţele pe sub pervazuri, să ne aruncăm măruntaiele peste iubiri frivole! Să nu mai fim noi. Măcar până la acest vers.
      Plouă din Shakespeare, cu vremelnicie! Astăzi nu se încep războaie, nu se nasc copii, ci se visează extrem, se respiră adânc şi se iubește oniric.
      Mai ascunde-te, Mâine!

 

Dragoste de viaţă

                                                     
          Puţini înţeleg că există un refuz ce n-are nimic de-a face cu renunţarea. Ce mai reprezintă  aici noţiuni ca avere, situaţie, viitor? Ce mai semnifică progresul spiritual? Dacă mă străduiesc să resping cu înverşunare toţi acei "mai târziu", o fac pentru că nu-mi doresc să renunţ la actuala mea “bogăţie”. Sunt momente când nu-mi place să cred că moartea dă într-o altă viaţă. Pentru mine e o poartă închisă. Nu spun că este un prag care trebuie trecut, ci că-i o experienţă cumplită şi murdară şi atunci înţeleg că toată spaima mea derivă din dorinţa de a trăi. Tocmai de aceea îi invidiez pe cei care vor trăi când eu nu voi mai fi şi pentru care zâmbetele şi florile vor avea în continuare întregul lor înţeles de carne şi sânge. Sunt invidioasă, fiindcă iubesc prea mult viaţa pentru a nu fi egoistă. Puţin îmi pasă de veşnicie. Tot ce mi se propune încearcă să-l debaraseze pe om de povara propriei sale existenţe. Dar în faţa zborului greoi al păsării uriaşe pe cerul necruţător în “Marea  Noapte” , îmi revendic şi dobândesc tocmai o anume prezenţă densă a vieţii: vreau să mă zbor aleatoriu urmându-mi primul gând în această pasiune pasivă, iar restul nu mai depinde de mine.
        Există locuri unde spiritul moare pentru a se naşte un adevăr care este însăşi negaţia lui. La marginea oraşului italian Como se află un cimitir ”celebru” şi dacă mergi până la capătul lui descoperi o privelişte paradisiacă, absolut uluitoare: poţi să visezi ore în şir în faţa acestei  minunate ofrande care respiră odată cu splendoarea lacului şi  farmecul grandios al Alpilor. Dar când te-ntorci, dai peste o inscripţie cu “Regrete eterne” pe un mormânt părăsit. (Din fericire, există idealiştii, care se pricep să pună ordine în toate) …Ştiu, îmi veţi spune că la 21 de ani sunt prea tânără ca să pot vorbi despre moarte. Nu vă pot contrazice, însă mi se pare că, dacă ar trebui totuşi s-o fac, aici aş găsi  exact cuvântul care ar exprima, între tăcere şi spaimă, certitudinea lucidă a unei morţi lipsite de  speranţă.

                                         Dumnezeule, Tu…Tu eşti un orb în faţa ta !

                             De-aici, de jos, aşa murdari de pământ cum suntem, vedem.

                                                   

Muzica oficială a paradisului

                                       " Mă simt cuprins de muzică. Muzica este in mine" :

                               

                                      

                                              

        Atâtea suflete trăiesc cu sfârşiturile altora, neştiind unde să-şi caute începuturile, aurorele… Până să văd cel mai bun film biografic realizat vreodată -“AMADEUS ”- care e o veritabilă şi emoţionantă splendoare vizuală şi auditivă, eu credeam că omul nu poate fi esenţial decât în suferinţă. Să fie oare  Mozart o excepţie de la regulă? Oare numai de la el putem învăţa profunzimea seninătăţilor?  Nu suntem uneori tentaţi să credem că acesta n-a fost niciodată murdărit de gândul morţii, că n-a fost niciodată infectat de tristeţi otrăvitoare ? Deşi într-o scrisoare, câţiva ani înainte de sfârşit, mărturiseşte intimitatea sa perfectă cu gândul morţii, totuşi, în afară de oboseală şi de un elan comprimat, greu ar fi să găsim caracterul unei reflexii triste.

       Ce armonie auzim aşadar la poarta paradisului? Ce se poate auzi numai acolo? Doar de la el putem învăţa ce înseamnă conceptul graţios al veşniciei şi de câte ori îi ascultăm muzica precum lumina suavă a soarelui simţim că nu vrem şi nu putem muri, fiindcă nu putem concepe că deodată ne vor fi complet străine astfel de armonii. ”Andante”, mai mult decât orice, îmi lasă impresia că dacă nu ne-am prăbuşit până acum, e pentru că ne-a salvat ceea ce este mozartian în noi: o lume fără timp, fără durere, fără păcat… Cine ar putea indica unde încetează aici graţia şi unde începe visul? Orice s-ar spune, această muzică este cu adevarat paradisiacă: e o melancolie a îngerilor. Şi faptul că un copil la vârsta de şase ani a putut să întrevadă astfel de armonii este o dovadă a existenţei paradisului prin dorinţă. Nu este ciudat că, purificaţi prin muzica sa transcendentă şi aeriană, trăim toate lucrurile ca amintiri, care niciodată nu devin regrete ?  
      Este clar că, înainte de căderea sa în timp ca muritor, acest geniu a trăit într-o lume de vibraţii pure, într-o altă dimensiune: nimeni nu cântă paradisul fiindcă nu-l are, ci fiindcă nu vrea să-l piardă. De ce suntem deci atraşi de Mozart?... Fiindcă el ne-a arătat ce puteam fi, dacă nu eram opera nimicniciei… Şi totuşi, nu se poate iubi lumea lui, dacă în adâncimile sufletului tău n-o regăseşti…

 

 

ADAGIO

                                           
        Sunt conştientă că n-am dreptate gândind că dăruirea îşi are limitele ei. Dar iubirea nu cunoaşte limite şi puţin îmi pasă că strânsoarea e fugace dacă pot îmbrăţişa totul. Există  chipuri al caror zâmbet l-am iubit o după-amiază întreagă. Probabil nu le voi mai vedea şi, fără dubii, nimic nu-i mai simplu. Dar nu voi încerca să acopăr sub cuvinte flacăra regretelor mele. Există totuşi noţiuni pe care nu le-am înţeles prea bine niciodată, precum aceea de păcat. Căci dacă există un păcat împotriva vieţii, acela nu e poate să-ţi pierzi nădejdea, ci să nădăjduieşti într-o altă viaţă, privându-te de cinica şi neiertătoarea măreţie a acesteia…Să simţi tot ce te leagă de lume şi dragostea ta pentru câţiva oameni, să ştii că întotdeauna există pentru tine un loc unde sufletul îşi găseşte liniştea şi împăcarea: iată nespus de multe certitudini pentru o singură viaţă de om. Dar, fără îndoială, ele nu pot fi suficiente . În anumite momente însă totul visează la o mult dorită patrie a sufletului: da, acolo trebuie să ne întoarcem.
       Împlinirea se exprimă pentru mine în termeni de poezie, de mare şi de soare: ar trebui să învăţ astfel că nu există fericire extremă şi nici veşnicie în afara scurgerii timpului. N-aş vrea să fiu brutală, nici să par exagerată; dar în această viaţă pe mine mă neagă tocmai ceea ce mă ucide…Din celebra cutie a Pandorei, în care mişunau toate nenorocirile şi relele omenirii, grecii au scos speranţa abia la urmă, socotind-o răul cel mai redutabil şi înfricoşător. Nu cunosc simbol mai emoţionant. Fiindcă speranţa, dincolo de ceea ce se crede, e acelaşi lucru cu resemnarea. Şi a trăi înseamnă a nu te resemna.

       
                               

Jocul cu mărgele de sticlă

             "Inima mea clocoteşte destul şi singură. Am nevoie de cântece de leagăn şi

      pe  acestea le-am găsit din belşug în Homer. De câte ori nu-mi adorm cu cântec sângele răzvrătit! Fiindcă niciodată nu s-a văzut ceva mai schimbător, mai nestatornic decât inima mea."

                                                                                                                     Goethe
 

                                    

         Lucrurile pe care le vedem sunt aceleași care se află și în lăuntrul nostru. Nu există altă realitate decât aceea pe care o purtăm în noi. De aceea, oamenii trăiesc, în majoritatea lor, atât de ireal, pentru că iau drept reale imaginile de afară, pe când lumea lor interioară n-o lasă deloc să se manifeste. Poţi fi fericit si așa. Dar când îţi e cunoscută și cealaltă faţă , atunci nu mai poţi alege să mergi pe drumul pe care-l urmează cei mai mulţi. Drumul majorităţii e ușor, al “însemnaţilor” e anevoios. Am fost un “căutător” şi încă mai sunt, dar nu mai caut în cărţi şi în stele, ci încep să iau aminte la poveţele pe care mi le şopteşte basmul sângelui din mine. Povestea mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de tulburare şi deşertăciune, de vis şi nebunie precum viaţa tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alţii. Dacă te uiţi adânc în abis, se reflectă şi abisul în tine: suntem grandioasele reminiscenţe ale acestuia.
        Viaţa fiecărui om e o cale către sine însuşi, încercarea unei căi, intuirea unei poteci. Nimeni nu a fost vreodată pe de-antregul el însuşi; şi cu toate astea, fiecare tinde spre asta, unul mai înăbuşit, altul mai senin, fiecare cum poate. În fiecare suferă creaţia, în fiecare s-a întrupat spiritul, în fiecare se crucifică un Mântuitor. Venim din acelaşi abis însă fiecare tinde, ca o încercare şi o aruncare din adânc, către propriul său Ideal: ne putem înţelege unul pe altul, dar de explicat se poate explica fiecare doar pe sine însuşi.

 

                                      

  
                          

Total eclipse of the heart

                                         

         Ar trebui să mă feresc de mine, fiindcă niciodată nu s-a văzut ceva mai schimbător, mai cinic şi nestatornic decât fiinţa mea: e impresionant cum, dacă acum 2-3 ani anumite melodii   îmi exprimau ceva aparte, în prezent nu mai reuşesc să-mi transmită absolut nimic. Reascultându-le obsesiv, încerc să identific anumite reflexii nostalgice: nu mă mai răscolesc ca altădată, cel puţin nu în acelaşi context. Spune-mi, se cheamă că sunt ingrată dacă pur şi simplu nu mai simt nimic, străduindu-mă să mă gândesc la tine?
        E adevărat, într-o zi m-am lovit în treacăt de sufletul tău. Ai înfipt atâtea cuțite în mine încât, atunci când mi se dăruia o floare, la început nici nu mai înțelegeam despre ce e vorba. Îmi trebuia timp. Dar ştii care-i partea bună cu inimile frânte? Că nu se pot frânge decât o singură dată, restul sunt zgârieturi: într-adevăr, rana se vindecă, dar urma rămâne și această urmă este o pecete care apără inima împotriva altor răni.
        Iubirea are acum pentru mine alt chip: unul lipsit de severitate, fără a mă mai însingura, nu, ci matur și plin de voluptate. Dacă mă mai vezi pe stradă, să ştii că nu mai sunt eu şi că e mult prea târziu pentru că eu deja te-am uitat!

 

AILLEURS

                                 “Curăţă câmpul, ca să aibă loc să aterizeze îngerii !”

 

                                   

                                           

     …Exact aşa se întrepătrund şi cerurile în mintea mea, noaptea, când gândurile nu-mi dau pace. V-a contrariat întâia plecare a lumii din ea însăşi, aţi atins vreodată începutul ”mişcării”? Aţi simţit vreodată acel fior copleşitor al mişcării lumilor nebănuite şi infinite, iniţialul vertij al timpului, cea dintâi exuberanţă a devenirii ? N-aţi simţit niciodată acea clipă a primei confuzii, în delirul incandescent al corpului şi al sufletului vostru?

       Nimic n-a exprimat mai limpede decât această simfonie acea senzaţie a haosului ceresc, a zborului angelic şi sadismul amuzant al unui timp care nu face decât să mă hărţuiască infantil şi patetic, după care se amuză sarcastic de zbaterile mele convulsive, încredinţându-mă că sunt subiectul unei glume nu tocmai inspirate, că totul nu este decât un joc tragi-comic în care suntem nevoiţi să intrăm.

       Este ca şi cum, într-o veşnică  uitare, într-o dezambiguizare şi într-un extaz , o scânteie răsărită din neant aprinde focuri în cosmos, descrie profiluri insolite pe fondul cenuşiu al  spaţiului şi proiectează lumini pe imensitatea obscură a lumii. Şi atunci simt efectiv cum îmi pierd materia aservită inerţiei, cum se prăbuşesc  rezistenţele fizice şi cum mă topesc ascensiunile şi armoniile unei melodii interioare. O senzaţie stranie şi difuză, un sentiment inefabil mă reduc la esenţă, la o sumă indefinită de vibraţii,  de rezonanţe intime şi de sonorităţi învăluitoare.

       În “marea noapte care vine” voi striga: ajutor! îngerilor. Poate că ei vor răspunde: dacă nu toţi, cel puţin cei căzuţi. Înfrângerile sau mângâierile celeste mă mai pot consola!?…

       Pare-mi-se că eu nu reuşesc niciodată să eliberez “câmpul”.

 

 

                               

                                  

 

Lui Nichita

                                               

        “Nichita, ce faci tu Nichita?”, te întreabă şi acum îngerul.
          Poet al atitudinilor lirice şi al abisurilor infernale, zeu evanescent, cu tine gleznele înfloreau radios, oamenii erau păsări cu aripile crescute înlăuntru, braţele ţâşneau ca nişte şerpi, în tâmple se înfingeau vise, din umeri ieşeau pantere şi lei, îndrăgostiții erau desăvârşiţi pietoni ai aerului, scheletul lumina petele de sânge care vorbesc necuvinte, mâinile dădeau la o parte razele lunii bătute în cuie printre trestii pe lac. Dar starea de imponderabilitate serafică a lucrurilor: dansul, saltul, plutirea, zborul ?
         Fiinţă telurică, dar adânc copleşită de Cer, poezia ta imagina o lume reală fără gravitaţie, diafană, imaterială, în care obiectele lunecă dintr-o formă în alta, dintr-un contur în altul ca nişte misterioase fluide; şi totodată o lume substanţială, densă a stărilor de suflet, un univers în care sentimentele se ating, se lovesc şi se rănesc.
         Tu, “înger blond”, imagine a Poetului, a Poetului născut, nu făcut…tocmai în această lună a lui Marte, ai fi “împlinit” pe pânza timpului cea de-a optzecea ”elegie”…

Melodramă

 

 

        Din acele minunate clipe petrecute astă-vară pe meleagurile italiene (pe care le invoc cu mult dor şi patos) s-a păstrat mai cu seamă amintirea intactă a  unei emoţii pure, a unei clipe suspendate în eternitate: a asculta “Melodramma” lui Bocelli în timp ce străbaţi ruinele Veronei contemplând semeţia Alpilor Lombardiei…Totul dobândise un fior vinovat de dragoste şi de moarte : parcă Romeo şi a sa Julieta începuseră să-şi cânte tragedia, iar eu, stăpânită de copleşitoarea melodie şi de măreţia peisajului sau a istoriei, proiectată până la capătul fiinţei mele, îmi spuneam în şoaptă: “ Pe propriile ruine am ajuns să  ştim cine suntem.” Dar, neîndoielnic, eu nu-mi atinsesem încă limitele.

       Există locuri unde spiritul moare pentru a se naşte un adevăr care este însăşi negaţia lui. În Milano, printre atâtea monumente colosale, am înţeles pentru prima dată ce e gloria: dreptul de a iubi fără măsură. Tristeţea e, acolo, ea însăşi foarte confuză, ca tăcerea în care întunericul şi aurul se amestecă la fel cum s-au amestecat în istoria Italiei fastul şi crima. Ah, şi Lacul Como- un poem divin al naturii- m-a încredinţat că melancolia acestei ţări e întotdeauna un comentariu al Frumuseţii şi chiar dacă ştiam că milioane de oameni admiraseră aceste peisaje, pentru mine ele erau primul surâs al cerului. Aici totul este nobil şi emoţionant, totul vorbeşte despre dragoste: vilele clasice, grădinile lor elaborate şi opulente, muzeele, palatele ducale, calmitatea înşelătoare a apei, porumbeii din porturi care par că suferă de o boală misterioasă ce îi ucide, toate formează un tablou pitoresc, plin de mister şi de o tulburătoare frumuseţe… Şi îţi dai seama că decadenţa fostului imperiu n-a reuşit decat să-i tulbure senzualitatea...

      Şi iată cum uitarea de noi înşine, sorbită din înflăcărarea acestei fermecătoare ţări, ne-a pregătit pentru acea învăţătură care ne răpeşte propriei istorii: lumea este plină de urmele celor care au crezut în ceva…Italia crede şi în vanităţile ei, şi în dreptatea ei. Trăieşte în provocarea pe care o aruncă destinului şi cu aroganţa pe care o au întotdeauna învingătorii.

     Şi cum să nu te agăţi de singura fericire aşteptată, care ne bucură atât, dar care trebuie să piară! Îndoit adevăr al trupului şi al clipei, ţâşnit din contemplarea sublimului :

 

                            "Au izbândit aceste plaiuri - iată ! Îşi au de-acum zeiţa-ncoronată ."

                                    

Alpii  îmi par umbriţi de o istorie secretă pe care o presimt în aerului rarefiat la această altitudine de peste o mie de metri.

Constaţi că sunt o mulţime de lucruri pe care nu le poţi afla decât aici, în acestă combinaţie de realitate şi irealitate care-ţi restituie în oglinzi propria imagine îmbătrânită cu câteva veacuri...

 

 

"Noi am venit numai să dormim / Noi am venit numai să visăm / Nu-i adevărat,/ Nu-i adevărat/ C-am venit să trăim pe pământ " (cântec latin)      

 

                                 

Lupta lui Iacov

                               "Există o singură plăcere, aceea de  fi viu, tot restul e mizerie.”
                                                        

                                                  (Cel care a scris această frază s-a sinucis.

                                                   Se  chema  Cesare Pavese. )
   
                                   

        Nu știu alţii cum sunt, dar eu, pentru a exista, trebuie să fiu mereu înconjurată de ceva care să mi se pară frumos și sfânt, muzică de orgă și mister, simbol și mit, am nevoie de sublim și nu voi renunţa la nimic. Acesta e punctul meu vulnerabil. Desigur, mai măreţ și mai corect ar fi dacă m-aș pune pur și simplu la dispoziţia destinului, fără pretenţii. Însă asta nu pot; e singurul lucru pe care nu pot sa-l fac: cine nu vrea cu adevărat decât propria soartă, acela nu mai are semeni, acela stă cu totul singur și nu are în jurul lui decât răceala infinită a spaţiului dintre lumi. Întelegeţi, acela e Iisus în Grădina Ghetsimani.
        Povestea mea nu e plăcută, nu e dulce şi plină de armonie precum poveştile născocite, are gust de deşertăciune şi tulburare, de nebunie şi vis precum viaţa tuturor oamenilor care nu mai vor să se mintă unii pe alţii. Au existat martiri care s-au lăsat ţintuiţi pe cruce, însă nici ei nu au fost eroi, nu au fost izbăviţi, în schimb ei aveau pilde, aveau idealuri. Cine nu mai vrea decât destinul, acela nu mai are nici pilde, nici idealuri, nimic divin, nimic consolator nu mai are !
        Şi pe această cale ar trebui să se meargă de fapt. Nu trebuie decât să privim în noi înșine și să ne uităm în ochii mari și ficși ai imaginii destinului nostru: pot fi plini de înţelepciune, pot fi plini de nebunie, pot iradia dragoste sau profundă răutate, e totuna. Nimic nu trebuie ales, nimic nu trebuie vrut. Ai voie doar să te vrei pe tine însuţi , doar propriul tău destin.

                                      
                                   

The Nutcracker

 

        

        Ceaikovsky avea obiceiul să mănânce hârtii (chiar foarte importante, la Ministerul de Justiţie ) … din distracţie. De altfel, munca sa la Minister nu-i stârnea nici un interes, motiv pentru care a şi menţionat într-o scrisoare trimisă surorii sale: „au făcut din mine un funcționar, și încă unul prost“. Scriitoarea Nina Berberova îi justifică frenezia: „în el urca o dorinţă de a crea atât de violentă, încât doar imensa lui forţă de muncă îi permitea să şi-o satisfacă“ .

        Procesul de creaţie este ca şi muzica care se înalţă cu o rapiditate şi forţă extraordinară.  Dacă această emoţie a artistului care se numeşte inspiraţie nu s-ar opri niciodată, acesta nu ar putea trăi: „în momentele de lenevie, mă cuprinde o spaimă de a nu fi niciodată în stare să ajung la perfecţiune, o nemulţumire, o ură faţă de mine însumi. Gândul că nu sunt bun de nimic, că doar marea mea activitate îmi ascunde defectele şi mă ridică la rangul de om, în sensul profund al cuvântului, mă hărţuieşte şi mă chinuie. Ceea ce mă salvează este munca.“ (Ceaikovsky)

       Şi totuşi munca , cel mai adesea, este mediocră.

    
                                     

Ispita de a exista

                    "Măreţia omului constă în faptul că el este o punte şi nu un ţel la care să ajungi."

 

         Aud adesea : „E prea scurtă viaţa şi e păcat sa-ţi pierzi timpul”. Se zice  despre mine că aş  fi activă. Însă a fi activ, semnifică tot a-ţi irosi timpul, de vreme ce ajungi să te pierzi. Singura mâhnire care mă domină e aceea de a simţi scăpându-mi printre degete ca picăturile de mercur  acea nedefinită şi intangibilă clipă . Nu mă plâng, fiindcă privesc cum  renasc: în acest moment unicul meu regat e (în) lumea aceasta. Zefirul şi soarele, umbrele şi căldura  : de ce să mă întreb dacă acum oamenii nu suferă şi dacă nu moare ceva , din moment ce totul este încadrat în acest decor prin care văzduhul îşi debordează exuberanţa sosind în sprijinul compasiunii mele? Pot doar să spun, şi o voi spune chiar acum, că esenţial şi important e să fii simplu şi uman. Ba nu, cel mai relevant şi cel mai important e să fii adevărat, acest cuvânt înglobând totul, simplitate şi omenie.

      Şi oare cand sunt eu mai adevărată decât atunci când mă confund cu lumea? Încep să mă caut în abisul acestei lumini dacă îmi doresc să fiu eu însumi  (asumându-mi riscul că şi abisul se va reflecta în mine). Şi dacă mă străduiesc să pricep şi să savurez această delincventă plăcere care-mi dezvăluie secretul lumii, mă găsesc pe mine însumi  în adâncurile universului. Pe mine însumi, adica acea extremă şi copleşitoare emoţie care mă desprinde de decor.

     Eternitatea e chiar aici şi eu am nădejde în ea! Acum nu îmi mai doresc să fiu fericită, ci doar să fiu conştientă.

 

                                 

 

La Marquise

                                          
        Există anumite sclipiri ale spiritului şi întorsături de frază, există sentinţe în care, prin intermediul câtorva cuvinte puţine la număr, este reliefată şi cristalizată pe neaşteptate o întreagă mentalitate, o întreagă societate, o întreagă civilizaţie. Astfel sunt, prin excelenţă,  cuvintele rostite ”accidental” de Madame de Lambert fiului său: „mon ami, ne vous permettez jamais que des folies qui vous feront grand plaisir!“ - în treacăt fie zis, iată  cea mai înţeleaptă, mai realistă şi mai maternă vorbă din câte au fost vreodată adresate  unui fiu. Cât de logică, cât de necesară şi chiar omenesc dezirabilă este această atitudine: iată o idee asupra căreia am face bine să reflectăm!
       La urma urmei, virtutea este cel mai costisitor viciu: aşa trebuie să şi rămână !

Tentaţia apolinică

                           "Când ești pe pământ, poţi după voie să stai pe loc sau să înaintezi,
                                           când zbori însă, nu poţi decât să înaintezi."

   

 

         Visătorul de cuvinte își încearcă pentru ultima oară puterea creatoare. Nu știe ce să scrie și nici nu va afla decât în momentul în care va pune ultimul punct la sfârșitul ultimei fraze.  Cuvintele par a juca un “joc secund, mai pur”, atrăgându-l în imensitatea lor, copleșindu-l până la nefiinţă .

         Visătorul de cuvinte, eternul îndrăgostit de discurs, știe că, în momentul în care finalul va decide clipa, el va rămâne pururi captiv în labirintul creaţiei.Va retrăi la infinit experienţele personajelor sale, ale “fiinţelor de hârtie “ și le va reface drumul cunoașterii, într-o lume a eternităţii... Visătorul adevărat este un suflet singur. Şi pe măsură ce crește în ochii  celorlalţi, se cufundă tot mai mult în solitudine. Iar dacă  este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei.

         Visătorul de cuvinte intuiește în fiecare vers un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne mereu de neatins, iar pentru aceasta e imperios să meargă mai departe decât ar fi crezut vreodată că ar putea ajunge, să iasă în “larg”, până când va rămâne cu totul singur, lipsit de orice sprijin.

         Visând pe aripile diafane ale Frumuseţii, ale sublimului, el plânge lacrimile celor care n-au putut să întâlnească stelele, punând în mișcare întregul suflet al omului prin acea forţă magică și unificatoare căreia i-am dat în exclusivitate numele de imaginaţie și spirit, de stranie euforie, de tainică imersiune în vis... Lumea, omul, natura, arta sunt ca niște poeme care comunică între ele, fără sfârșit, împrumutându-și taine din lumină și din melancoliile obscure.

 

                                          

                                          

MENHIR

                                         “De-a pururi noi vom semăna cu Luna,
                                           Căci ochii noştri-i văd doar strălucirea
                                           Pe care Soarele i-o împrumută.”
                                                                                       Michelangelo

                                   
     
       Rostește  mereu ceea ce eu simt deja în drum spre el. Adesea aud de la el cuvinte care-mi sună ca niște răspunsuri ale subconștientului la întrebările arzătoare care mă frământă și în cele din urmă dragostea senzuală și cea rece ajung să se întrepătrundă. Acesta este, așadar, noul chip în care mi se arată destinul, lipsit de severitate, fără a mă mai însingura, nu, ci matur și plin de voluptate. La citirea unei cărţi avem de fiecare dată o nouă iluminare și e același simţământ ca și al unui sărut care te aruncă și mai adânc în tine însuţi.Tot ce este important și destin pentru mine, poate lua chipul lui și se poate preschimba în fiecare gând al meu și fiecare gând în el.
       Fie cu mine ce-o fi, sunt împăcată să știu că acest om există pe lume, că-i sorb glasul și că-i respir apropierea. Devină-mi Templu, Iubit, Zeu, numai de s-ar afla în preajma mea! El este o mare în care eu mă vărs ca un fluviu. El este o stea și eu însumi mă îndrept spre ea ca o stea și ne întâlnim și ne simţim atrași unul spre celălalt, rămânem împreună și ne rotim psihedelic pentru veșnicie unul în jurul celuilalt, în cercuri strânse și melodioase...
 

                            

A man who wrote poems with a piano

                 “Cine n-a dorit niciodată distrugerea muzicii, acela n-a iubit niciodată muzica.”

 

 

       Muzica mă face contemporană inimii şi dacă e adevărat că Arta învinge Timpul , atunci se poate spune că el este evadarea mea din rigoare, raţia mea de libertate, deşi nu cunosc alt geniu care să fi exprimat cu mai mult patos drama căderii în timp şi nostalgia paradisului pierdut.În scurta sa viață , extraordinara putere de muncă, în trupul lui plăpând şi bolnăvicios, dovedește certitudinea geniului ce-și cunoaște menirea: sufletul lui este aristocratic până în cele mai adânci reflexe. Nici un alt compozitor nu-mi comunică o delicateţe şi un cavalerism în grad atât de înalt, muzica și fiinţa lui oglindindu-se perfect, una reflectând-o pe cealaltă.  

       Îndurerat de căderea în timp, el n-a văzut decât veşnicia (e singurul care mă face să regret eroarea lui Adam). Cu el, melancolia nu e altceva decât eterna fericire de a fi trist: o tragedie angelică este toată muzica sa.

      Însă nostalgia, mai mult decât orice, ne dă fiorii imperfecţiunii noastre...Iată de ce cu Chopin ne simţim atat de puţin dumnezei :

 

                                  

 

 

Astăzi se împlinesc 203 ani de la naşterea sa.