marți, 7 mai 2013

Nihilism și natură


                                          « In magnificentia naturae resurgit spiritus »

                                                

         Începi să te îndoieşti de ”viitorul” tău , cȃnd îţi dai seama  că nu mai poţi trăi fără natură . Căci printre flori, arbori și mări te poți război cu Dumnezeu , dar cu greu te-ar mai interesa un sigur om. Nu că natura ar fi sursa mizantropiei , dar ea adȃncește în noi un anumit dispreţ  faţă de oameni pe care contactul cu ei îl dezvoltă din copilărie și se intensifică paralel lucidității .
         Orice peisaj te scoate din timp și natură , nefiind altceva decȃt o evadare din  temporalitate . De aici, senzația stranie, de un indefinibil plăcut și chinuitor, că nimic n-a fost niciodată, de cȃte ori ne abandonăm acestui vis al materiei, care e natura .
         Priviți un arbore într-o zi imobilă, cu soare și cȃnd frunzele par broderii ale unei inimi în primăvară și veți înțelege că toate problemele devin fade în fața creșterii indiferente a naturii, a inconștienței ei, în afară de care totul e durere, blestem și spirit. Cine n-a invidiat niciodată plantele nu ştie ce înseamnă teroarea conştiinţei . Căci, slăbicunea pentru natură pleacă din oroarea de conștiință . Spiritul nu-ți mai spune nimic și iubești atunci lipsa de întrebări și de răspunsuri a plantei .
      Spre ce ni se înclină inimile în dragostea de natură? Spre somnul ei. Nevoia de a uita teroarea...Și somnul naturii este legănarea primordială, iresponsabilitatea cerului sau fericirea de a nu ști nimic. Între flori și arbori, cunoașterea e un păcat ; sub un azur vesel , un atentat. Fiindcă dragostea de natură nu e în fond decȃt regretul ei . Cu cȃt cineva trăiește într-un grad de conștiință mai redus , cu atȃt o iubește mai puțin . Astfel, un inconștient nu remarcă peisajul, fiindcă nu se poate disocia de el. Și așa orice om fericit. Ce să caute el în natură ? Dar el nu n-are nevoie de regăsire. Proștii și fericiții nu descind din Adam ...
     Nietzsche spunea undeva : ” Ai căutat cea mai mare povară și atunci te-ai regăsit pe tine însuți”.  Iubesc natura acei ce înţeleg şi simt acest lucru ...
     Ceea ce te determină ca între oameni să faci ceva este prezența afectivă a timpului. Nu poți lăsa să se scurgă timpul pe lȃngă tine. Și atunci devii activ din convingere. Cine trăiește în timp trebuie să fie victima lui, fiindcă el n-ar mai fi timp dacă n-ar înghiţi şi distruge totul. Nu simțim uneori nevoia de a-i face concurență, de a ne lua la întrecere cu timpul?  Începi să înţelegi ce e veşnicia cȃnd te afli singur în fața naturii .
     Orice peisaj ne face să uitam că există un ”cȃnd”, un ”atunci”, că au fost date odată clipe sau că am fost capabili de viciul de a fi fericiţi în timp. Natura nu poate fi gustată decȃt ca un amestec de paradis și cimitir: “nimic n-a fost niciodată” este șoapta care ne mȃngȃie în amurguri şi uneori soarele ne-o scrie, în toiul zilei, pe un infinit albastru . Amurgurile ne dezvăluie, însă, toate echivocurile vieții și agonia falsă a oricărui amurg este un suprem echivoc.
      Dezgustul de om te face să iubești natura . Așa apare ea în rolul de consolatoare. Astfel, rostul ei este să ne închidă rănile, să ne vindece de contactul cu omul: dezinfectați odată, putem porni la alt drum, pe care nu trebuie să ne urmeze nimeni. Dacă în natură ar exista o simplă dovadă de cunoaștere, ea n-ar trebui să ne mai intereseze, fiindcă ar înceta să mai fie un leagăn al uitării. Unde ne-am mai răcori groaza și chinul lucidității ?
       Natura te invită la o înmărmurire parfumată și aeriană, la un extaz fără lacrimi și la o voluptate cu amintiri de dincolo de lume. Și în acest mod, nu te mai simți legat de nici un obiect și nu mai poți să crezi în nimic ce nu ar fi desprinderea ta de fire. Adesea îţi doreşti o mare înfrȃngere în viaţă, pentru ca să poţi gusta din plin ce rost are natura ca un cadru de consolări. Poate că avem prea multe amurguri în inimă, de căutăm natura pentru umbrele ei. Viața are ceva din isteria unui sfȃrșit de primăvară. Un sicriu spȃnzurat de stele, o nevinovăție putredă, un viciu floral . Amestecul acela de cimitir şi paradis.
      Revelațiile Durerii : Emil Cioran


22 de comentarii:

  1. Primavara e de vina pentru cantarile naturii.

    RăspundețiȘtergere
  2. Uneori cuvintele mele sunt de prisos...

    RăspundețiȘtergere
  3. Uneori cuvintele sunt de prisos oricum...Frumos :)

    RăspundețiȘtergere
  4. Ce poti sa mai spui, cand totul s-a zis? Doar contempli si asimilezi frumosul oriunde il gasesti!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Nihilistul viseaza printre esente.Numai el putea descrie in asa maniera natura.

      Ștergere
  5. Ah, natura ce m-a inconjurat mereu in suflet... Tu, Prometeu, titan intre titani ce focul il tii inlantuit, priveste floarea de magnolie ce valseaza in razele soarelui. Mi-ai adus aminte de clipele petrecute in iarba deasa, unde se consumau placeri carnale si clipe de emotie tremuranda, unde fiecare fir de iarba ne inconjura trupurile goale asudind in razele de soare si sclipirea stelelor... Sun al muntelui, sunt cel ce ingenuncheaza langa Sfinx.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Tlaloc, zeu evanescent, in curand voi canta cu nimfele si voi sfida zeii. Ma voi cununa cu marea !

      Ștergere
  6. Interesante revelații. o seară bună! :)

    RăspundețiȘtergere
  7. Hi!Nice blog!I follow now, please follow me back!I need more followers for improve my work!Thank´sUn saludo!Bill Ghita

    RăspundețiȘtergere
  8. Natura . . . Vântul bate de la răsărit, iarba se înclină spre apus.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Si noi ne risipim atat de usor in fragilitatea noastra...

      Ștergere
  9. Si dezgustul de om ma arunca de fiecare data pe malul unui lac intre broaste si rate. Undeva unde verdele si albastrul se intalnesc undeva la mijloc si nu mai ramane loc de mirosul inecacios de piele de om.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Acel "undeva" nesupus amintirii, nesupus uitarii.

      Ștergere
  10. Lumea e atmirabil facuta,
    Dar sunt si bestii care stau la panda,
    Printre lumini false ce ma sperie,
    Nu stau in a lunii ferie.

    Printre scripturi tiparite cu litere de aur,
    Adu-ti aminte ca e mai pretios al nostru tezaur,
    Ca nu degeaba a lasat Diavolul un minotaur,
    Sa devoreze pe toti cei cu aure de aur,

    Ca-s o gramada de torte ce te conduc...
    Si asa nu stiu pe ce drum sa apuc,
    Ca-i lumina falsa si nu o mai vad pe cea divina,
    Cand altii ard a Domnului gradina.

    Unii lucreaza pana la epuizare,
    Altii sparg bani de nici o culoare,
    Altii ca mine bantuie potecile,
    Altii bibloteciile,iar unii discotecile.

    Dar sunt unii rari ca noi ce si-au gasit vocatia,
    Altii care critica ca si-au piedut imaginatia,
    Sa pierdut gratia scriitorilor de alta data,
    Caci poteca e stramta si intunecata.

    Lasa joaca copile,ca-i numa praf in jurul tau,
    Distinge putinul bine din marea de rau,
    Ca-i rau sa stai cu ochii inchisi sa nu vezi,
    Cand accepti raul si nu vrei din bine sa creezi.

    Pretuieste natura si nu denatura invatatura,
    Nu denatura vorbele celor ce-au trait Scriptura,
    Nu mai corecta minti geniale cu o cratima,
    Ca-i pacat sa strici oprera reusita ma.

    RăspundețiȘtergere
  11. Am lipsit cam mult,dar niciodata nu am plecat si stiu ca poate vorba mea nu atarna greu,dar o spun cu voce tare,desi timpul ma constrange acum,bucurandu-ma dupa atata rau si deva bum.
    Am revenit si sper sa nu te deranjeze prezenta mea.
    Ca tot deauna astept raspunsul la vorba mea din inima ta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Versurile tale imi aduc aminte de Glossa.
      Prezenta ta nu ma deranjeaza niciodata. Te astept cu drag intotdeauna !

      Ștergere
  12. Hei Adina!
    Totul bine și frumos?
    Te pup!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Codrina,intotdeauna e loc de mai bine, dar nu ma plang. Totul e din ce in ce mai frumos pe masura ce se "consuma" stresiunea si se apropie vacanta:))
      Take care!:*:*:*

      Ștergere