Plânsul lui Nietzsche

                            “Copiii:  Karamazov, e adevărat ce spune religia, că vom învia din  morţi şi că ne vom întâlni unii cu alţii?
                             Alioşa:  Sigur, ne vom întâlni şi ne vom povesti cu bucurie tot ce s-a întâmplat.”

                                                                                                    
                                                                                                    Dostoievski, "Fraţii  Karamazov"

           
              Unii afirmă că suferinţa ar avea, se pare, două surse. Teama de Dumnezeu şi teama de moarte. De Dumnezeu nu mi-e frică. Si nu pentru că n-aş avea destule păcate . Am, cel mai mare dintre ele fiind acela că, deşi provin dintr-o lume unde am putut vedea ce schimbă credinţa în oameni, nu sunt o bună creştină, uneori, fiindu-mi greu să cred ca mai exista ceva dincolo de moarte. Când Nietzsche scrie: „Apare limpede că principalul lucru în cer şi pe pământ este a te supune, vreme îndelungată şi în aceeaşi direcţie: cu timpul rezultă de aici ceva pentru care merită să trăieşti pe acest pământ, ca, de pildă, virtutea, arta, muzica, dansul, raţiunea, spiritul, ceva care transfigurează, ceva rafinat, nebunesc sau divin", el reliefează regula unei morale de aleasă factură; dar, totodată, indică şi drumul pe care e necesar să-l parcurgă omul absurd. Si totuşi acest celebru „ucigaş” al lui  Dumnezeu, sfârşeşte  într-o cumplită nebunie, crezându-se Iisus şi invocând divinitatea. Ce dovedeşte aceasta?
               „Rugăciunea, afirmă Alain, este gândirea peste care a coborât noaptea". „Dar spiritul trebuie să întâlnească noaptea", ripostează frenetic misticii şi existenţialiştii. Desigur, dar nu e vorba de acea noapte care ia naştere sub ochii închişi ai omului şi numai prin voinţa lui — noapte întunecată şi sumbră, pe care spiritul o invocă pentru a se rătăci în ea, ci acea noapte a disperării care rămâne lucidă, veghe a minţii, noapte polară. Tocmai de aceea, Dumnezeu ştie că am fost onestă şi integră în îndoielile mele şi n-am facut caz de ele cu infatuare şi insolenţă . Dimpotrivă, am fost stânjenită întotdeauna de faptul că nu ştiu să mă rog. Bunica mea are acest har: dacă e supărată sau împovărată, se duce, când are timp, să ia de pe pervazul ferestrei un ceaslov, o carte de rugăciuni cam jerpelită, cu foile îngălbenite şi îngână o rugăciune. După aceea, o văd senină, liniştită şi împăcată. Eu, de câte ori  încerc să mă rog, mă simt blocată în ideea că trişez, că fac ceva formal şi platonic. Nu cred, deci, că Dumnezeu mă poate condamna sau pedepsi, fiindcă refuz să fiu ipocrită. Insă, de cealaltă „sursă” a suferinţei mi-e mie frică: panta pe care ne găsim acum, duce, inevitabil, în jos.
               Poate ca si Creatorul are propriul său Infern: dragostea lui pentru oameni. Unii afirma că noi 1-am inventat pe Dumnezeu pentru ca să nu ne omorâm, dar e bine totuşi ca omul, comparându-şi puterile cu dificultatea, să se judece uneori, fiindcă numai el o poate face. Tocmai de aceea nu e bine să ne oprim aici şi nu trebuie niciodată sa ne mulţumim cu un singur fel de a vedea, privându-ne de contradicţie, cea mai ingenioasă şi subtilă poate dintre toate forţele spiritului. E timpul, acum, să trăim.

 

                                             P.S:   Existenţa este mincinoasă şi veşnică.

                                                      

                                               

Minune

                       

                           „Fiecare bloc de marmură ascunde o statuie.”   (Michelangelo)

           

 

        Minune. Încă  de  la  început  cuvântul  are  aerul  a  ceva  nepământean, având conotaţii atât spirituale , cât  şi  religioase . Minunea  e  salvarea  din  situaţia de  criză  într-un moment  în  care  totul  pare  pierdut . O  minune  te  înalţă : îţi deschide  aripile  dându-le  speranţă , iar speranţa  te  ridică  pe  o altă  treaptă  a  sinelui şi  a  spiritualităţii.   

       Minunile  sunt  de  multe  ori  prea mici  pentru  a  fi  observate . Sunt  în  sentimente  precum prietenia  şi  iubirea  şi  în  acte  cum  ar  fi  iertarea.  Minune   e  acel  ceva  care  îţi  apare  în  cale  în  fiecare  zi  şi  care , dacă  reuşeşti  să-l  observi , te face să  te  simţi mai  bun  şi  mai  deschis  faţă  de  toată  lumea . Minunea  e  granula  de  speranţă  care , dacă  o  înglobezi , se  transformă , de  la  caz  la  caz , în funcţie  de  necesităţile  fiecaruia , în  putere , tărie  de  caracter ,  perspicacitate , pragmatism , delicateţe  sau  căldură . Fiind  doar  mici  granule  şi  găsindu-se  pretutindeni  în  jur , sunt  trecute  de  obicei  cu  vederea  sau  luate  drept  normalitate . Uneori  e  nevoie  de  un  înger  care  să-ţi  cadă  în cale  pentru  a  le  vedea ....

        După  ce  le  vezi ,  totul  devine  simplu ; observând  un  mic  detaliu  în  exterior,  devii  mai  preocupat  de  tine  însuţi , de   propriul  eu, pe  care  începi  să-l  explorezi . Cu  cât  cauţi  mai  mult  şi  afli  mai  multe , văzând  parcă  atingerea  din  clipă  în  clipă a esenţei, cu atât realizezi că ştii de fapt mai puţin. O dată conştientizat acest lucru, că omul e mult prea complex pentru a putea fi limitat prin câteva insuşiri, devii mult mai maleabil, lucru valabil şi în cazul Artei, al literaturii. Sinele nu mai e ceva rigid, convex, care să respingă imaginarul şi sublimul dintr-un tablou, o melodie sau o carte, ci se pliază pe acestea. Tema din literatură şi vocea interioară se lichefiază amândouă  şi se preling una pe alta, înglobând fiecare ceva din cealaltă, parte imposibil de detaşat de sinele care încearcă să îşi revină la loc după eliberarea, uneori forţată, din universul cărţii.

        E ca în cazul fenomenului de catharsis din timpul vizionării unei piese de teatru: rigiditatea eului este lăsată la o parte şi partea pragmatică a acestuia este înlăturată total, pentru a fi completat cu ceva din eul personajelor. Deşi la început renunţarea e uşoară, detaşarea, odată ce ai pătruns complet în lumea cărţii, nu va mai putea fi totală la ieşire, sinele nemaiputând să se lase îmbrăcat perfect în cochilia abandonată la început .

       E vorba de un paradox.  Fiecare ştie că, odată intrat în această lume şi odată confundat cu ea, fie şi pentru un singur moment, nu se va mai întoarce acelaşi. E un drum fără ieşire pe care totuşi intrăm de bunăvoie. Să fie într-adevăr ceva atât de tragic pierderea aceasta a fostei personalitaţi, să fie oare un sacrificiu ?  Sau este una dintre acele minuni zilnice, aproape insesizabile, spre care te poate ghida  aripa lipsită parţial de pene a îngerului căzut, care se uită la tine şi îşi vede trecutul ca într-o agendă ? ....