Viaţa ca o coridă

                                         „Lăsați orice speranță, voi cei care intrați !”

                                                                                 Dante Aligheri,  „Infernul" 

                                                   
                                                    
           De regulă, nu există decât două metode de a evada din tumultoasa realitate: nebunia sau sfinţenia. Ei bine, pentru spanioli, mai există una. Zapând la întâmplare, am dat peste un post de televiziune spaniol care transmitea o coridă, de fapt, era un soi de documentar care viza analiza si interpretarea unei coride. „Suerte”, se striga frenetic din tribune.”Suerte”, „noroc”, „şansă”- încurajarea tradiţională pentru toreador, care se joacă în arenă cu destinul, pe ritmuri de „passo doble”, încercând   să-l păcălească şi să-i ofere numai umbra sa. Totul se ţese aici cu trei fire mistice, Moartea, Răul şi Iubirea, scopul coridelor fiind sublimarea unui mit, a unei tragedii, dar şi a unei funeste declaraţii de dragoste.
        Se zice că toreadorii îmbătrânesc subit în momentul în care taurul se apropie. Trăsăturile lor devin aspre, rigide:  sprâncenele încruntate, ridurile proeminente, privirea crispată, buzele strânse îi oferă unui toreador în luptă câţiva ani buni în plus, ne asigură experţii în tauromahie. O gravitate stranie, neobişnuită li se imprimă brusc pe figură, pentru ca după aceea, când taurul îngenunchează şi tribunele izbucnesc în ovaţii, toreadorul să întinerească din nou, ca prin minune; trăsăturile i se destind şi faţa străluceşte, glorioasă şi netedă. În arenă justificările şi scuzele nu sunt acceptate, cei învinşi nu împart înfrângerea cu nimeni, iar compasiunea există doar pentru toreadorii morţi.
        Mă gândeam, urmărind corida, că taurul a fost crescut pentru moarte: odată intrat în arenă, el e pierdut, iar în mijlocul tuturor celor care îi doresc moartea, e îngrozitor de singur. În fond, ce-ar putea alege? Să se tolănească pe nisip refuzând să intre în jocul funebru al toreadorului? Acesta şi-ar vedea atunci pasele transformate într-un penibil balet de paiaţă. Îmbrăcat într-un costum inutil strălucitor, n-ar mai şti ce să facă. Să ucidă un taur care nu-l atacă ar fi complet inept. Nici publicul nu i-ar ierta-o. Fanaticii spectatori vor să vadă o luptă, nu un asasinat, de aceea, folosindu-se de faimoasa bucată de stofă roşie, matadorul se va strădui să înfurie taurul. Şi va reuşi. Însă, din momentul primei lovituri cu capul, taurul nu mai are scăpare: a intrat în destinul său...ca un Narcis sau ca un Oedip.
        Există atâta crimă şi poezie în tabloul Existenţei, că acesta îmi pare a fi pictat de un trandafir în demenţă. Şi poate că Michelangelo, artistul al cărui vis era să sculpteze munţii, a avut dreptate: nu vom şti niciodată “cât sânge costă” să transformi zbuciumul în victorie, câtă apologie a sfâşierii lăuntrice este în orice crimă sau câtă tragedie se află în spatele oricărui erou. Dar, pur şi simplu, nu-mi place când se trişează fără a încerca măcar să fii fermecător: moartea pentru toţi, însă fiecare cu moartea lui. Să nu ni se mai îndruge poveşti! Sau cum ar fi scandat Camus - să nu ni se mai spună despre condamnatul la moarte: „Îşi va plăti datoria faţă de societate”, ci „O să i se taie gâtul”. Diferenţa pare mică..şi totuşi nu-i acelaşi lucru. Şi apoi, există şi oameni care au curajul de a-şi privi destinul drept în faţă, care preferă să-şi înfrunte cu luciditate atât lumina, cât şi moartea !

      Se spune că ar fi una dintre cele mai emoţionante imagini ale secolului. Ultima coridă pentru toreadorul Alvaro Munera i-a adus o experienţă şocantă: a privit în ochi taurul pe care trebuia să-l omoare în faţa a zeci de mii de oameni şi n-a mai avut puterea să continue spectacolul sângeros. S-a aşezat pe marginea arenei, sfâşiat şi distrus de remuşcări. Reacţia animalului e absolut fabuloasă! Taurul s-a apropiat de el şi l-a privit cu blândeţe în ochi , fără să-l atace. Matadorul a izbucnit în plâns şi n-a mai putut continua! După retragere, a înfiinţat o organizaţie care să lupte pentru scoaterea în afara legii a coridelor!

 

                                          

     "Dintr-o dată, am ţintit cu privirea taurul. Avea acea blândă inocenţă pe care numai animalele o pot avea în ochi şi mă privea cu multă tristeţe…ca şi cum m-ar fi implorat să mă opresc. Am simţit asta  ca pe un plânset sfâşietor pentru dreptate, în cele mai adânci abisuri sufleteşti. A fost ca o rugăciune, căci cineva se confesează doar cu speranţa că va fi iertat. De această dată  însă, el a fost cel care a dat dovadă de milă faţă de mine, în timp ce eu m-am simţit ca cel mai groaznic om de pe pământ.” (Alvaro Munera)

                                                    

Premiile MWB

Nu ştiu de ce mi-a venit chiar acum în minte un vechi dicton al scufundătorilor greci care pescuiau homari în grotele coraligene de pe lângă insulele din Marea Egee: “ Când înoţi într-un tunel întunecat, ajungi la un punct fără întoarcere, când nu mai ai suficient aer ca să mai faci drumul înapoi. Singura opţiune e să înoţi înainte, în necunoscut...şi să te rogi să existe o ieşire.”

Mulţumesc “Most Wanted Blog” pentru  premiul  acordat !

Vă sunt profund recunoscătoare tuturor !

Divina Comedie

                                               “ So, so you think you can tell Heaven from Hell,
                                                                      Blue skies from pain.
                                                  Can you tell a green field from a cold steel rail?
                                                                      A smile from a veil?
                                                                Do you think you can tell ? "
                                                                                           ( Pink Floyd – ‘Wish you were here’)

                                  

 

          Recitesc cu mâhnită uimire câteva file din jurnalul fragedei mele adolescenţe, rânduri pe care le-am aşternut cu naivă şi patetică înflăcărare acum vreo 3 ani, când nu ştiam că trebuie să mori de vreo câteva ori înainte să poţi trăi cu adevărat. La vârsta aceea, eterna întrebare de prisos mi s-a înfăţişat în aceiaşi termeni în care s-a pus în toate timpurile şi pentru toţi plictisiţii din lume: oare viaţa este demnă de-a fi trăită? Ce puteam să răspund? Viaţa ne promitea puţin şi nu ne oferea nimic. Şi ce puteai să mai aştepţi de la o lume în care aproape toţi păreau că nu trăiesc decât din laşitatea de a se sinucide? Aşa se face că am ajuns să neg existenţa, cu toată pasiunea unei vieţi în plină dezvoltare. Se zice că tinerilor le e caracteristică seninatatea plină de speranţe. Nu e adevărat- sau cel puţin nu e adevărat pentru toţi. Pentru că , tânărul, înainte de-a se apropia de viaţă ca să pună stăpânire pe ea, poartă în sine, dacă sufletul lui nu e cu totul animalic, aşteptări şi năzuinţe atât de măreţe şi încrederi atât de  puternice într-un sublim la îndemâna lui şi într-o putere divină, încât realul aşa cum e, viaţa aşa cum se scurge ea, nu pot fi pentru el decât palmele unor neîncetate dezminţiri. Răspunsul meu-singurul posibil la vremea aceea- la maliţioasa nedreptate a destinului şi la taciturna duşmănie a oamenilor, a fost certitudinea în nesfârşita deşertăciune a tuturor lucrurilor, în infamia nativă şi în nefericirea inalienabilă a speciei umane. Şi  de unde credeţi că a luat Dante fondul “Infernului” său, dacă nu din lumea reală? Noi toţi simţim că a zugrăvit adevărul. Pe când, dimpotrivă, când ajunge să descrie Cerul cu bucuriile sale, se încurcă rău şi întâmpină greutăţi insurmontabile, pentru că Raiul nu prea are referinţe în lumea noastră.

         Gândirea frivolă s-a izbit deci de această lume care îmi părea fadă, fără carnavaluri şi fără strălucire şi i-a descoperit deşarta durere lăuntrică. “Asta e totul?” Pentru orice dorinţă-un refuz, pentru orice aspiraţie-o dezamăgire, pentru orice sforţare - o palmă, pentru întreaga năzuinţă spre fericire care te năpădeşte la şaisprezece-optsprezece ani-promisiunea neantului. Nimicul travestit în fel şi chip! Credinţă, noroc, artă, acţiune, paradis, cuceriri; tot atâtea măşti pe obraz, orbite fără ochi, guri fără limbă, săruturi neîmpărtăşite. Acolo jos erau vulturi care devorau inconsumabile inimi, dar acceptam să trăiesc numai cu speranţa ciudată de-a convinge toţi oamenii să moară odată cu mine.

         Acum ştiu că tot farmecul stă în “escaladare”, nu în a ajunge în vârful “muntelui”, că nu există miracole pentru cei care nu cred în ele şi că speranţa fericirii este infinit superioară fericirii înseşi. Pentru a fi suportabilă, viaţa trebuie trăită din plin. Sensibilitatea o inundă de la o clipă la alta şi, chiar dacă se schimbă, asemenea apei care curge heraclitean, ne poartă măcar cu ea precum un curent ce ne dă impresia că e egal şi etern. Dar daca viaţa e analizată, despuiată şi jupuită de către gândire, raţiune, logică şi filosofie, atunci vidul se dovedeşte fără margini, nimicul recunoaşte făţiş că e nimic, iar disperarea se cuibăreşte în suflet, întocmai cum s-a aşezat îngerul pe mormântul gol al Fiului lui Dumnezeu.