luni, 7 octombrie 2013

TEMPESTOSO


                          "Voi ascultaţi de porcii voştri care există,
                                                 Eu mă supun zeilor mei care nu există ! “

                                                                                 (René Char)
                                       
                                     


           Oare n-a venit fericirea pentru noi ca o furtună ?
           Pentru tânărul de douăzeci de ani, chiar şi apusurile par să aibă reflexele aburii şi delicate ale zorilor ce întârzie să apară, faclele care-i însoţesc pe morţi sunt focurile de bucurie ale noilor sărbători, tânguirile clopotelor bigote sunt dangătele ce anunţă naşterea sufletelor.  Orice panglică ţi se pare un drapel, orice tunet îndepărtat - freamătul uriaş al unei revolte, orice explozie de petardă - vestea unei bătălii şi orice ploaie torenţială- un nou diluviu universal (dar ştim că o Arcă a lui Noe ne aşteaptă pe undeva). Condamnaţi la viaţă, ascultăm cu urechile ciulite murmurul vântului crezând că e sfârşitul lumii, iar darele roşii ale soarelui  care apune ne fac să întrezărim o emisferă de foc ce se întinde dincolo de munţi, unde viaţa e poate o exaltantă agitaţie de giganţi, iar cerul, în loc să fie de un azur creştinesc ca un albastru de Voroneţ, ia culoarea incendiului şi a Gheenei. Patronul nostru e Don Quijote şi numai de dragul lui suportăm realismul maladiv al lui Sancho Panza, deşi poate şi noi suntem tentaţi uneori să credem că morile de vânt sunt nişte uriaşi, dar refuzăm să ne ruşinăm de asta.
            În noi se află tot ce ştim despre paradis şi tot ce ne trebuie pentru infern: ni se pare că divinitatea este imperfectă atâta vreme cât nu i se poate opune nimic. Deci să-i răsturnăm pe regi de pe tronurile pământeşti, nici măcar morţii să nu se odihnească în pace sub florile şi minciunile din cimitire şi nici îngâmfatele celebrităţi de bronz  pe soclurile lor de piatră, ci vrem să ne eliberăm de toţi şi de toate, vrem să redevenim goi la suflet, aşa cum nevinovatul Adam era la trup. Platon șterge pantofii în lumea noastră, Voltaire e un simplu bodyguard, iar Toma d’Aquino e un biet portar. Oh, „Adevărul“, „căutarea adevărului" sunt chestii mult prea complicate; iar dacă omul se îndeletniceşte cu ele prea omeneşte - „el nu caută adevărul decât pentru a face binele” - pun pariu că nu va găsi nimic!! Visăm să plutim în plin eter, printre simulacrele aeriene ale lucrurilor. Vrem să aruncăm de pe noi ghetele religiei, jiletca filosofiei, izmenele prejudecătilor, cravatele înnodate ale idealurilor, pelerinele logicii, cămaşa moralei şi ne-am mulţumi să murim precum Moise, în faţa viilor din Pământul Făgăduinţei. "False să le declarăm pe toate acele adevăruri care nu dor, toate principiile care nu ne ard. Vorbele sa fie flăcări, iar fulgere să fie argumentele".
          Pământ nou şi ceruri noi. Decoruri pictate după împrejurări. Palate înălţate într-o singură noapte. Faţade lungi, numai lumină, cu mii de ferestre şi un stindard la fiecare dintre ele. Multe strigăte pe drum, nevoia de-a urca, de-a locui în munţi, de-a vedea oraşul la picioare, de-a putea să dispreţuieşti oamenii de la distanţă. Iar dacă după toate acestea, vom continua să credem că suntem într-adevăr nişte oameni sfârşiţi, va trebui cel puţin să admitem că nu mai suntem nimic pentru că am vrut să fim totul.