"Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut."
F. Scott Fitzgerald, " Marele Gatsby"
De fiecare dată când ȋmi găsesc
curajul să-mi ȋntorc privirea spre trecut, primul lucru pe care-l văd sunt
ruinele. Cu o ultimă privire de navigator care-şi urmează destinul inexorabil
al transhumanţei, rezum tot acel trecut, ȋl evaluez şi mă despart de el. Ca să
merg ȋncotro? Mi se pare că trecutul se ȋnvecinează cu viitorul,
fiindcă prezentul care le desparte himeric este o linie atat de fragilă, ȋncât
parcă serveşte doar la apropierea şi articularea lor, este un vas cu peretele
extrem de delicat şi plin ochi de amintiri şi expectative, doar un simplu
pretext pentru ca să existe trecut şi să existe viitor, locul unde ambele
izbutesc să fie ca atare.
Şi când
contemplu, uneori, ȋn sinea mea, marea atât de vastă şi de agitată a
judecăţilor, a dramelor şi a opiniilor omeneşti, ȋmi e imposibil să descopăr un
loc atât de liniştit sau un refugiu atât de sigur, ȋncât să nu fi devenit
celebru prin naufragiul vreunui personaj faimos: Bonaparte, elev fiind, studia
geografia. Sus, la ȋnceputul unei foi de caiet, o singură ȋnsemnare şi apoi
gol: “Sf. Elena, mică insulă ȋn Atlantic “...Oare oamenii s-au gândit vreodată
că fiecare dintre noi are sau poate avea un ”moment Waterloo”? Nu, cel mai
probabil nu s-au gândit, fiindcă, ȋn general, oamenii nu se gândesc decât la
fericirea mult adulată de zeii greci şi la statuile frumoasei Afrodita.
"Ştii, îi spunea Napoleon lui Fontanes, ce admir mai mult pe lumea asta?
Neputinţa forţei de-a întemeia ceva. Nu există decât două puteri pe lume: sabia
şi spiritul. In cele din urmă, sabia este întotdeauna învinsă de spirit." Adevărul
e că nimeni nu l-ar fi admirat atât de mult pe Napoleon dacă ar fi renunţat să
se lupte la Waterloo. Pentru mine cel puţin, acolo a fost el ȋntr-adevar
mare, pentru că e uşor să fii Napoleon când obţii victoria, când oamenii te
aclamă, când drapelele flutură glorioase ȋn vânt. Dar e greu să fii Napoleon
când eşti conştient că peste câteva ore vei pierde totul şi totuşi, nu renunţi;
să realizezi că nu mai ai nicio şansă şi tocmai de aceea să ȋnfrunţi lupta,
când toată lumea e ȋmpotriva ta. Ce poate fi mai grandios?
Dar
naufragiile de care vorbeam anterior se perpetuează sub forma unor geamanduri
şi faruri care anunţă stânci submarine şi bancuri de nisip...Deşi trecutul
mereu ne apare ca arsenalul şi tezaurul erorilor noastre, se pare că “omul nu
poate descoperi noi oceane, câtă vreme nu are curajul de a pierde din vedere
ţărmul”.
