luni, 18 noiembrie 2013

Dumnezeu s-a născut ȋn exil


                          "Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut."

                                                                                  F. Scott Fitzgerald, " Marele Gatsby"



                                                   

      De fiecare dată când ȋmi găsesc curajul să-mi ȋntorc privirea spre trecut, primul lucru pe care-l văd sunt ruinele. Cu o ultimă privire de navigator care-şi urmează destinul inexorabil al transhumanţei, rezum tot acel trecut, ȋl evaluez şi mă despart de el. Ca să merg ȋncotro?  Mi se pare că trecutul se ȋnvecinează cu viitorul, fiindcă prezentul care le desparte himeric este o linie atat de fragilă, ȋncât parcă serveşte doar la apropierea şi articularea lor, este un vas cu peretele extrem de delicat şi plin ochi de amintiri şi expectative, doar un simplu pretext pentru ca să existe trecut şi să existe viitor, locul unde ambele izbutesc să fie ca atare.
      Şi când contemplu, uneori, ȋn sinea mea, marea atât de vastă şi de agitată a judecăţilor, a dramelor şi a opiniilor omeneşti, ȋmi e imposibil să descopăr un loc atât de liniştit sau un refugiu atât de sigur, ȋncât să nu fi devenit celebru prin naufragiul vreunui personaj faimos: Bonaparte, elev fiind, studia geografia. Sus, la ȋnceputul unei foi de caiet, o singură ȋnsemnare şi apoi gol: “Sf. Elena, mică insulă ȋn Atlantic “...Oare oamenii s-au gândit vreodată că fiecare dintre noi are sau poate avea un ”moment Waterloo”? Nu, cel mai probabil nu s-au gândit, fiindcă, ȋn general, oamenii nu se gândesc decât la fericirea mult adulată de zeii greci şi la statuile frumoasei Afrodita. "Ştii, îi spunea Napoleon lui Fontanes, ce admir mai mult pe lumea asta? Neputinţa forţei de-a întemeia ceva. Nu există decât două puteri pe lume: sabia şi spiritul. In cele din urmă, sabia este întotdeauna învinsă de spirit." Adevărul e că nimeni nu l-ar fi admirat atât de mult pe Napoleon dacă ar fi renunţat să se lupte la Waterloo. Pentru mine cel puţin, acolo a  fost el ȋntr-adevar mare, pentru că e uşor să fii Napoleon când obţii victoria, când oamenii te aclamă, când drapelele flutură glorioase ȋn vânt. Dar e greu să fii Napoleon când eşti conştient că peste câteva ore vei pierde totul şi totuşi, nu renunţi; să realizezi că nu mai ai nicio şansă şi tocmai de aceea să ȋnfrunţi lupta, când toată lumea e ȋmpotriva ta. Ce poate fi mai grandios?
     Dar naufragiile de care vorbeam anterior se perpetuează sub forma unor geamanduri şi faruri care anunţă stânci submarine şi bancuri de nisip...Deşi trecutul mereu ne apare ca arsenalul şi tezaurul erorilor noastre, se pare că “omul nu poate descoperi noi oceane, câtă vreme nu are curajul de a pierde din vedere ţărmul”.




16 comentarii:

  1. Daca vom privi prea mult in urma, ne vom impiedica si nu vom putea inainta spre viitor cu pasi siguri, iar prezentul il vom trai printre schiopaturi...

    "Gandeste-te la trecut numai in masura in care amintirea lui iti aduce bucurie." Jane Austen

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Adevarat graiesti ! Insa nu cred ca ne putem debarasa cu totul de "ceea ce a fost" ( poate nici nu trebuie s-o facem), putem doar sa ne asumam, sa (ne) iertam si sa mergem mai departe.

      Ștergere
    2. Intr-adevar, nu ne putem debarasa de trecut, in conditiile in care acesta devine parte din noi sau, altfel spus, este unul din factorii ce au creat persoanele care suntem astazi.

      Ștergere
    3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere
    4. Cum spuneam, poate nici nu trebuie sa o facem. Se prea poate ca totul sa fie un pariu cu mintea noastra, iar timpul sa nu fie altceva decat o superba iluzie.

      Ștergere
  2. Aş vedea, mai degrabă, prezentul ca peretele unui balon, iar trecutul, pe măsură ce se umflă cu noi descoperiri şi interpretări, împinge mai departe graniţa aceea subţire. Trecutul nu e doar un "backseat driver" care ne atenţionează, din când în când, că ceea ce vrem noi să facem a mai încercat cineva şi a eşuat lamentabil, ci este fundamentul oricărui demers. Nu putem scrie decât pentru că a inventat cineva alfabetul, în trecut. A valoriza în termeni de "bine" şi "rău" acţiunile din trecut mi se pare un nonsens. Waterloo, de exemplu. A fost înfrângerea lui Napoleon bună sau rea? Pentru el, n-a fost chiar bine. Pentru englezi n-a fost chiar rău. Pentru Nathan Rotschild a fost chiar foarte bine. Să luăm Holocaustul. A fost bun? Da, pentru mulţi oameni ai vremii respective; altfel n-ar fi fost legitimat prin suport popular. Pentru evrei? Bună întrebare, având în vedere că, deşi au pierdut mulţi oameni, au câştigat şi încă mai câştigă de pe urma lui. Victimele Holocaustului sunt victime de război. Şi coaliţia care l-a înfrânt pe Napoleon a plătit victoria cu sânge. De ce s-ar face vreo diferenţă?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Binele si raul pot avea uneori acelasi chip, totul depinde de contextul in care unul sau altul iti intretaie calea. Fete ale aceleiasi monede fiind, bineinteles ca nu poti vorbi despre adevarul absolut in ceea ce le priveste si, de vreme ce constientizezi taisul acestei situatii absurde, nu mai poti emite judecati de valoare, ba chiar te gasesti in imposibilitatea de a alege. Insa, nu am avut intentia de a accentua problematica "binelui" si a "raului" ca un narcotic al eticii, ci am vrut sa mizez pe anumite nuante de destin, pe modul in care "trecerea Rubiconului" din viata fiecarui om poate influenta mai mult sau mai putin evolutia sa in timp. Iar toate aceste experiente spirituale extreme ( din care se vadeste uneori sublimul) se petrec, cum ar spune Nietzsche, "dincolo de bine si rau".

      Ștergere
    2. Mi-a plăcut cum a sunat "narcotic al eticii". Sunt sigur că ai observat faptul că ideile tale privind lanţurile de cauze şi efecte se împacă bine cu mâţa lui Schroedinger. Şi mă gândeam, în termeni religioşi (n-am fumat nimic), că predestinarea există, dar e, precum Yggdrassil, atât de largă încât n-o putem vedea; există versiuni aproape infinit de multe ale existenţei noastre, iar noi alegem în fiecare felie inimaginabil de subţire de timp care dintre ele va fi activată prin conştientizare. Apoi, la nivel etic, singurii judecători legitimi am fi noi la o clipă după moarte, dacă am exista, şi nimeni altcineva.

      Ștergere
    3. Ca o armonizare a contrariilor, imi place sa cred ca omul trebuie sa faca tot ceea ce ii sta in putere pentru ca "destinul" sa i se dezvaluie. "singurii judecători legitimi am fi noi la o clipă după moarte, dacă am exista, şi nimeni altcineva."..n-ai idee ce temeri si scenarii au renascut aceste vorbe: crede-ma, as da orice pentru certitudinea de a fi ceva "dincolo"; as spune chiar ca, "filosofic" vorbind, e cea mai mare dilema care ma preocupa si ma inspaimanta totodata. Macar sa stim ca vom muri salvand tot ce se mai poate salva.

      Ștergere
    4. Ştii? Dacă murim salvând tot ce se mai poate salva, dar dincolo de moarte e o autoritate care consideră că tot n-am făcut destul? Atunci murim împăcaţi şi respectiva autoritate ne aruncă în faţă cea mai mare dezamăgire posibilă, cea a eternităţii ratate. În schimb, dacă murim în cea mai mare mizerie, indiferent ce sentinţă dă Judecătorul ăsta extern, oricum nu poate fi mai rea decât mizeria morţii. Eu ţi-am dat o sabie cu două tăişuri, tu i-ai făcut patru. Iar tu de ce te temi de inexistenţa unei continuări? Oricum n-ai să poţi să-ţi dai seama de realitatea asta. În plus, ai şansa de a elimina un criteriu foarte important din alegerile pe care le tot faci în fiecare secundă. Cum va reverbera decizia asta în etern? Care etern? Atâtea ecuaţii mai puţin, cu atât mai puţin timp necesar luării unei decizii, cu atât mai multe decizii luate, cu atât mai bogată e viaţa, cu atât mai mari şansele unei eternităţi "bune" dacă, totuşi, n-ai dreptate şi după ce mori mai este ceva!

      Ștergere
    5. Poate ca eternitatea( ca si iadul) nu e altceva decat o stare pe care o putem gasi sau nu in noi in timpul vietii. Vreau sa pot sa cred in acel Ceva, in acel mult ravnit si tamaduitor "acasa" dupa un drum epuizant si anevoios. Iar toata aceasta dialectica nu face decat sa sporeasca confuzia si teama.

      Ștergere
    6. Sau, poate eternitatea este o altă instanţă a continuumului spaţiu-timp, în cadrul căreia funcţionează o imaginaţie. Şi imaginaţia asta mare, care nouă ni se pare infinită pentru simplul fapt că se întinde dincolo de ceea ce înţelegem noi prin limite, este scena pe care ne desfăşurăm noi existenţa, cu tot decorul aferent. Nu e musai ca această scenă să fiinţeze într-un cortex viu. Creatorul pe care-l cauţi, în cazul ăsta, nici măcar nu e conştient de existenţa noastră. Iar dacă este, fie ne controlează absolut, ori ne deduce pe căi raţionale mişcările pe care este natural să le facem. În cazul acesta, treaba noastră este să fim memorabili pentru imaginaţia care ne-a produs. Să devenim modele de personaje pentru creaţia artistică a posesorului. Şi asta ar fi eternitatea: să fim vise de care-şi aminteşte creatorul nostru şi pe care, cumva, în lumea lui, le materializează. Now is this the ultimate mindfuck or what?

      Ștergere
  3. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

    RăspundețiȘtergere
  4. Răspunsuri
    1. Acest comentariu a fost eliminat de autor.

      Ștergere
    2. Multumesc ! Te mai astept !

      Ștergere