sâmbătă, 21 decembrie 2013

Cu ochii larg închişi


                                                    „ But all I loved, I loved alone.”

                                                                                          Edgar Allan Poe

 
                                                                    
                                                     


       „– Vezi, Claire, e destul de greu de explicat. Nu există decât o chestiune; să ştii cât valorezi. Dar, pentru asta, trebuie să-l dai la o parte pe Socrate. Ca să te cunoşti, trebuie să acţionezi, ceea ce nu înseamnă să şi poţi să te defineşti. Cultul eului! Mă faci să râd. Ce eu şi ce personalitate? Când îmi privesc viaţa şi culoarea ei tainică, se ridică în mine un fel de tremurat de lacrimi. Sunt tot atât buzele astea pe care le-am sărutat, cât nopţile «casei în faţa lumii», tot atât copilul ăsta sărac, cât nebunia de a trăi şi de a avea ambiţii care mă cuprinde în unele momente. Mulţi dintre cei care mă cunosc nu mă recunosc în anumite clipe. Iar eu mă simt pretutindeni asemănător cu imaginea inumană a lumii care e propria mea viaţă.
       – Da, spune Claire, joci pe două planuri în acelaşi timp.
       – Fără îndoială. Însă când aveam douăzeci de ani, citeam ca toată lumea că viaţa poate fi o comedie. Dar nu asta vreau să spun. Mai multe vieţi, mai multe planuri, desigur. Dar când actorul se află pe scenă, convenţia e acceptată. Nu, Claire, ştim bine că e serios – ne-o spune ceva.
       – De ce? spune Claire.
       – Pentru că, dacă actorul ar juca fără să ştie că joacă într-o piesă, atunci lacrimile lui ar fi lacrimi, iar viaţa sa ar fi o viaţă. Şi de câte ori mă gândesc la mersul progresiv al durerii şi al bucuriei în mine, ştiu bine, şi cu câtă furie, că partida pe care o joc este cea mai serioasă şi mai exaltantă dintre toate. Iar eu vreau să fiu acest actor perfect. Puţin îmi pasă de personalitatea mea şi nu vreau s-o cultiv. Vreau să fiu ceea ce mă face viaţa şi nu să fac din viaţa mea o experienţă. Eu sunt experienţa şi viaţa e cea care mă formează şi mă conduce. Dacă aş avea destulă forţă şi răbdare, ştiu la ce grad de perfectă impersonalitate aş ajunge, până la ce puseu de neant activ ar putea merge forţele mele. Ceea ce m-a oprit întotdeauna e vanitatea mea personală. Astăzi, înţeleg că a acţiona, a iubi şi a suferi înseamnă a trăi cu adevărat, dar a trăi în măsura în care eşti transparent şi îţi accepţi soarta ca unic reflex al unui curcubeu de bucurii şi de pasiuni. Calea ... Dar pentru asta e nevoie de timp, am timp acum.
      Claire, după o lungă tăcere, l-a privit pe Patrice în faţă şi a spus încet:
         – Multe dureri îi aşteaptă pe cei care te iubesc.
      Patrice s-a sculat, având ceva disperat în privire şi a spus cu violenţă:
         – Iubirea pe care mi-o poartă cineva nu mă obligă la nimic.
         – Aşa e, zise Claire. Doar constatam. (Vei rămâne singur într-o bună zi.)“



8 comentarii:

  1. Milady, you deserve a beer for making my day! Într-adevăr, de unde izvorăşte ideea asta cum că simplul fapt că i se pare cuiva că trebuie să acţionez în consecinţa faptelor sau simţirilor lui mă îndatorează faţă de acea persoană? Pe de altă parte, atitudinile unei persoane faţă de alta sunt cauzate de acţiunile celei de-a doua. Unde e cauza primară a acestei alternanţe de atitudini care se determină reciproc? Ştie dracu', dar, foarte probabil, ea se poate găsi înaintea gândirii conştiente şi, deci, eludează răspunderea. Nepăsarea perfectă este, deci, deşi imposibilă, legitimă. Şi vine Claire şi zice: "vei rămâne singur". Aşa, şi? Asta-i o alegere. Pentru că a nu-ţi păsa e o alegere. Este evitabilă concluzia asta apocaliptică a tovarăşei. Dar cine s-ar aştepta ca ea să gândească raţional sau să vadă situaţia "de sus"?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Milord, I really need a beer right now ! In frageda adolescenta, am crezut ca nepasarea este o consecinta a unor fapte exterioare, nicidecum o alegere. Ca sa evitam spiritele samavolnice, ii excludem pe cei care imbratiseaza acea indiferenta josnica, acea neutralitate in vremuri teribile de criza si pentru care sunt rezervate cele mai intunecate cotloane ale iadului. Cred ca aici avem de-a face cu acea indiferenta superioara care nu e altceva decat tot ceea au furat oamenii de la ingeri, acea suprema "fericire a pietrelor" care aminteste de chipul Invingatorului lui Michelangelo. E o alegere intr-adevar, dar care survine parca din imposibilitatea virtuoasa de a mai alege, de a distinge, de a prefera.Impartialitate si toleranta extrema.

      Ștergere
    2. Mnah, imparţialitatea e la un nivel destul de jos. Aparţine arbitrului. Dar pe ăla, în mod invariabil, cineva îl înjură, pentru că influenţează. E implicat şi el ştie asta. Drept urmare, viziunea îi este din start viciată. Eu vorbesc de neutralitatea antropologului ideal. Este o vorbă prin breaslă, cum că nu poţi observa corect o cultură fără s-o influenţezi. Un caz extrem: eşti primul om alb care vede un trib din Pulahara Meridională. Stai departe de tribul ăla şi vezi ce fac oamenii pe-afară, dar habar n-ai ce se întâmplă în case. Dar trebuie să ştii şi asta. Într-o noapte, decizi să te uiţi prin fereastra uneia dintre case şi să vezi cum se futilicesc oamenii. Normal, te vede careva. Un tribal vede primul alb... Şi tot tribul află, a doua zi, că există oameni albi. Ai influenţat tribuleţul. Nepăsarea adevărată îţi dă înălţime şi zoom optic monumental. Plus că te ajută să vezi prin pereţi. Observi, consemnezi, iei la cunoştinţă, dar nu simţi nimic. Eşti un sociopat. Cea mai faină boală posibilă. De fapt, este o condiţie atât de faină, încât este periculoasă pentru status quo şi, deci, etichetată ca boală. Bodaproste de inspiraţia pe care mi-o dai de câte ori îmi dai ceva de lecturat!

      Ștergere
    3. "Vei rămâne singur într-o bună zi." Nu vom sti niciodata daca nu cumva caracterul unui om se masoara dupa gradul de singuratate pe care il poate suporta.

      Binecuvantat fie acest fragment care m-a frapat si pe mine la prima lectura ! Pot spune ca m-am regasit in el, intr-o oarecare masura.

      Ștergere
  2. Răspunsuri
    1. Mie-mi spui... Chiar m-am intrebat ce s-o fi intamplat cu tine ! Dar e bine ca acum "suntem" .

      Ștergere
  3. A trăi în lumea exterioară înseamnă a trăi ca un actor, inconştient faţă de sine, în piesa iluzorie a acestei lumii. Ca o umbră. Mirajul lumii exterioare, Maya, cum îi spun budiştii, te ţine prizonier atîta timp cât nu priveşti spre lumea interioară. Abia atunci, când trezirea ta te va scoate pe tine la suprafaţă, vei putea alunga alunga somnul, şi vei putea face din două una, cum zice Apostolul Pavel sau cum se zice în Evanghelia apocrifă a lui Toma, în pasajul despre androginie. A doua naştere, o denumesc creştinii, proces de individuaţie îi zic discipolii psihologiei abisale a lui Jung, unirea lui Shiva cu Shakti din tantrism, şi lucrurile pot continua ... Lumea exterioară, lumea interioară ... Feminin, masculin ... Materie, Spirit ... Nu există neutralitate ... vei fi prizonier al uneia din aceste lumi sau ... le vei uni şi te vei cunoaşte cu adevărat pe tine însuţi.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Intr-adevar, esentiala e armonizarea contrariilor sau "umblarea pe calea de mijloc", dupa cum bine propovaduia Buddha: ceea ce este sus, trebuie sa fie si jos pentru a se implini miracolul unui singur lucru. Pana la urma, omul nu poate fi intreg decat in contradictie.

      Ștergere