Apologia crimei

                             
                                              

                                           “Find what you love and let it kill you”
 

                                                                            (Charles Bukowski)

           Deși nu obișnuiesc să abordez acest gen de “confesiune”( mult prea  personală și subiectivă), de astă-dată însă, mă simt imboldită de o necesitate sufletească și morală de a o face.  Încep prin a nuanţa o convingere pe care mi-am asumat-o poate mult prea devreme și anume aceea că dragostea nu trebuie niciodată să roage și nici să pretindă. Dragostea trebuie doar să aibă puterea de a se lămuri asupra ei însăși...
        ...N-a avut loc nicio ceartă, nici o scenă între noi, nici o ruptură și nici măcar un bilanţ. I-am spus doar un singur cuvânt, aparent inofensiv, însă era chiar în clipa în care între noi o iluzie se spărgea in cioburi colorate. Nu mă auzise niciodată vorbind astfel și eu însumi am simţit cu rușine și spaimă că săgeata pe care am tras-o asupra lui și care-l lovi drept în inimă fusese luată din propria sa cameră de arme, că reproșurile pe care l-am auzit din când în când făcându-mi-le pe un ton ironic, i le aruncam acum cu răutate într-o formă tăioasă.

          Stiam că astfel arătasem spre o reală slăbiciune, spre necazul și rana lui. Atinsesem punctul în care el se îndoia de sine însuși și dintr-o dată am simţit în adânc: tocmai ceea ce acest băiat fusese pentru mine și îmi dăduse  nu putea fi pentru el însuși și nu-și putea da. Mă purtase pe un drum care avea să-l depășească și să-l părăsească și pe el, călăuza. Nu mi-a spus decât atât: ”Te înţeleg foarte bine. Ai dreptate. Mă rog…cât poate avea dreptate un om faţă de celalalt.” Vorbea foarte calm, însă am distins clar durerea rănii pricinuite. M-am așezat lângă el, am privit fără ţintă și am tăcut amândoi simţind, cu fiecare clipă, cum se îndepărtează și cum se stinge ceva sublim, aproape hierofanic, ceva care n-avea să mai revină nicicând.
          Prin faptul că el recepta atât de tăcut lovitura mea, prin faptul că tăcea și lăsa dreptatea să fie de partea mea, prin faptul că dădea gestului meu ostil greutate de destin, că pentru el devenise o instanţă,o fatalitate, mă făcea josnică în propriii ochi, făcea ca ingratitudinea și nesocotinţa mea să fie de o mie de ori mai pregnante.
          Când am lovit, am crezut că voi nimeri un băiat puternic și capabil a se apăra, iată că era un om nesigur, vulnerabil, un tânăr lipsit de apărare, care se preda, tăcând.
          O, și cât îmi dorisem atunci să se fi supărat, să se fi apărat, să ma fi atacat ! N-a făcut nimic din toate astea, toate a trebuit să le fac eu însumi, în adâncul meu. Dacă ar fi putut, ar fi surâs. Faptul că  n-a putut mi-a dovedit cel mai  limpede cât de tare îl lovisem.

                                               

ANTARCTICA

   

         Pe acest ”tărâm” nesupus uitării, nesupus amintirii, NU SE VORBEŞTE. E prima lecţie pe care o înveți stând aici. Nimeni nu pune sub semnul întrebării regula, dar bănuim cu toții de ce există. Ar fi prea dureros. Să rostești cuvântul. Să-l molfăi între dinți puțin înainte de a îl spune. Să te auzi. Să fi auzit.În patima vidului alb, doar zâmbetul rece al gheţii înfiorate mai însufleţește cristalizarea măreaţă și funebră a gândului: o piele mereu dureroasă, un Orfeu fără a sa liră, un iris mereu incendiat, aripa mereu frântă a îngerului căzut. Asemenea unei adieri de vânt care nu se oprește pe niciun obraz, asemenea unei iubiri insuficiente ei înșiși, absenţa pare a fi mereu altundeva: doare și cerul, doare și oxigenul, doare necesarul. Doare vicisitudinea și imboldul biologic de a respira dintr-o prejudecată. Din „dor”, revolta sângelui capitulează...
     ...Fiindcă uităm adesea cine suntem, ne-ar fi mai ușor să suportăm această stranie exuberanţă a neantului ce ne poartă lent,dar inevitabil către un final obscur de gheaţă :


                                     

                                                

 

 

                                                 
           

Lumea devine vis, visul devine lume

                  
                                          “Noi suntem din plămada din care sunt făcute visele.
                                            Şi scurta noastră viaţă o întregeşte-un somn” 
                                                                                               Shakespeare 

        

                                                 

           

                    

            Viaţa pare într-adevăr un vis, dar e de o concreteţe extraordinară. Ea nu se naște odată cu timpul, ci mai ales odată cu spiritul, este o barcă ce poartă omul pe ape la nesfârșit, după bunul plac, după propria voie. Se aseamănă cu pânza lui care cuprinde imagini în linii, curbe, în valuri. Totul depinde de cum dorește Omul să o vadă. Fiecare făptură se dovedește a fi jumătate zeu, jumătate om. În definitiv, e alcătuit din trup și din suflet. Şi pentru ambele trebuie să trăiască. Dar decizia dacă vrea să se împlinească spiritual ori ontologic în mai mare măsură îi aparţine.

            Dacă dorește să-și vadă propria existenţă “printre lacrimi ”, întocmai cum se întâmplă în "Livada de vișini” a lui Cehov, adică să-și acopere privirea de un val de ceaţă sau să privească prin culori pure, lipsite de ambiguitate sau tonuri neutre este de asemenea decizia lui. Poate că fiecare face parte din visul altcuiva, poate că destinul fiecăruia nu face altceva decât să reitereze, sub o formă sau alta, destinul omului care își caută locul în sine, în lume, în Univers. De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un singur foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti despre cum iubim, cum ne  târâm către Cer, către sine, către pereţi şi către ferestre, către toate iluziile pe care nu mai avem chef să le trăim atunci când devin realitate, despre faptul că putem uda trandafirii cu lacrimile noastre doar ca să simţim înţepătura dureroasă a spinilor şi sărutul vindecător al petalelor, despre timpul care “se subţiază”, ca o clepsidră foarte strânsă în talie, despre pământul care, ca un cub de zahăr, se topeşte într-o cafea mult prea caldă sau mult prea rece. Ca toate loviturile pe care le primim.   

           E vorba de un paradox.  Fiecare ştie că, odată intrat în mirifica lume a visului şi odată confundat cu ea, fie şi pentru un singur moment, nu se va mai întoarce acelaşi. E un drum fără ieşire pe care totuşi intrăm de bunăvoie. Să fie într-adevăr ceva atât de tragic pierderea aceasta a fostei personalitaţi, să fie oare un sacrificiu ?  Sau este una dintre acele minuni zilnice, aproape insesizabile, spre care te poate ghida  aripa lipsită parţial de pene a îngerului căzut, care se uită la tine şi îşi vede trecutul ca într-o agendă ? ....

                                            

                                 

                                 

                                  

Iubiţi-vă pe tunuri !

                                       

                                “ Orice obstacol are în el şi bucuria omului care-l va depăşi ”

                                                                                           

            Oare toată pasiunea nebună din noi nu este atȃt de puternică încȃt, în culmea celei mai groaznice deznădejdi, să ne avȃnte în conştiinţa propriei noastre misiuni?

            Viaţa nu e un spectacol şi nici un joc. În lumea în care unii mor fără să fi cunoscut victoria, în care  unii se sacrifică din disperare, iar alţii urcă din iubire toată scara renunţărilor, în această lume în care nedreptăţile sunt eterne, în suferinţele arzătoare şi infinite, mai putem zâmbi şi ne mai putem juca, mai avem dreptul să facem numai consideraţii?  Nu-ţi vine mai bine să renunţi la cărţile pe care le citeşti, la toate ideile de bibliotecă, la gânduri şi la visuri, pentru a te înregimenta într-o cruciadă împotriva tuturor nedreptăţilor umane, împotriva a tot ceea ce a rezultat din obrăznicia şi ignoranţa omului, împotriva a tot ce nu e puritate, dezinteresare şi eroism? Astfel, ar trebui sa fim treziţi de o pasiune nebună pentru tot ce e pur şi nefalsificat, să plecăm într-o cruciadă împotriva putregaiului uman, împotriva tuturor idealurilor moarte care ne înăbuşă elanurile şi împotriva tuturor formelor care apasă misiunea noastră.

            Dar ce sa mai spui despre o ţară în care distincţia pare că se măsoară după gradul de neparticipare? ! Dacă romȃnii nu vor recȃştiga inocenţa participării la lucruri şi acea sensibilitate faţă de fiinţă, ei vor continua a crede că trăiesc, cȃnd în realitate nu ştii dacă se tȃrăsc sau plutesc.

            Am disperat prea mult pentru a  nu  ne consuma în flăcările unei credinţe.

            De altfel, de ce să nu fim mȃndri de frenezia noastră, de apocalipsul nostru intern, de pornirea noastră pasionată ,de ardoarea noastră eroică ? De ce să nu ne bucurăm cȃnd văpăile dorinţelor noastre de sacrificiu înving tristeţile, bolile sau măruntele noastre resemnări ? Renunţări, da ! dar nu resemnări. Cine  renunţă  înseamnă că are prea mult de dat; cine se resemnează n-are nici măcar ce primi !

                                         

 (Manifestările din Piaţa Universităţii, ianuarie 2012)

                                        

I s-a spus simplu: EMINESCU

 

 

           ,,Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.” - astfel îl descrie Caragiale  pe „Luceafărul poeziei romȃneşti”.

            Studiul critic al lui Titu Maiorescu din 1889, care,încă din liceu(cȃnd îl studiam la orele de limba şi literatura romȃnă) mie mi s-a parut  memorabil prin previziunea finală asupra destinului poetic al lui Mihai Eminescu, este  o primă încercare în critica literară romȃnească de a contura un portret moral şi intelectual al lui Mihai Eminescu: "Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plȃngerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma cea mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte; şi chiar acolo unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători avem a face cu un simţămȃnt estetic, iar nu cu o amărăciune personală."                   

            Eminescu făcea totul cu o seriozitate şi o competenţă intelectuală ieşită din tiparele obişnuite: "era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditȃnd, scriind", "lipsit de orice interes egoist", toate aşezate sub semnul unei seninătăţi abstracte.

            Rememorarea unor scene de la ,,Junimea”  relevă detaşarea olimpiană cu care îşi prezenta propria creaţie, după ce lucrase în nenumărate variante la ea: "Cȃnd venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi caştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutȃnd mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gȃndit măcar să o publice: publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mȃnă şi să-1 dea la «Convorbiri literare»".  Versurile lui Eminescu arată "profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţei omului, asupra soartei poporului romȃn."
           Poeziile celebrului poet romantic sunt străbătute de un fior transcendent, pentru că descoperă, în mod obiectiv, un adevăr esenţial asupra amorului, asupra realitaţii naturii sau a simţămȃntului naţional.  Eminescu valorifica "povara suferinţei mute prin farmecul exprimării".Astfel, concluzia criticului nu poate fi decȃt una singură, remarcabilă prin adevărul ei de necontestat, confirmat peste timp: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cȃt se poate omeneşte prevedea, literatura poetică romȃnă va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pȃnă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veştmȃntului cugetării romȃneşti."
            În ceea ce mă priveşte, cea mai mare dezamăgire, dacă îmi este permis un termen ca acesta, cea mai mare dezamăgire rezidă în faptul că marele nostru poet nu a lăsat posterităţii destul material care să vorbească despre omul Eminescu. Dar, cum mă gândeam mai curând, Eminescu trebuie  simţit  prin  piele,  să-i  atingi  poezia cu cele zece degete ale mâinii, altfel, e în zadar. În fond, o lecţie pe care am învăţat-o citindu-l (deşi nici termenul acesta nu ştiu cât de concret şi de corect exprimă experienţa eminesciană) este că orice zid este, de fapt, o uşă.  Cu toate acestea, se găsesc fragmente, ca cel pe care am să-l citez aici, în care îl regăsim pe Eminescu scriind rânduri ce nu erau menite posterităţii, caracterizate printr-o tulburătoare sinceritate:

 

          La 20 de ani mi-am împins trufia până a mă crede “geniu pustiu”, neputând adânci, tinerii înlocuiesc intensitatea prin extensiune şi putreziciunea gândirii, prin divagaţiune. Nici o notaţie exactă, ci numai găunos patetic romantic; demoni, îngeri şi genii; eroi frumoşi, perverşi şi diabolici; femei divine, bolizi de basme pueril. Pe mormântul tinereţii aruncam cei mai poetici trandafiri ai amintirii; pentru ce, deci, scuturându-şi giulgiul, s-a mai înălţat pentru mine palidul sol al dureroasei mele dezorientări literare?

 

   Oda (in metru antic) /Dor de Eminescu

 

 

         

Faţa și reversul

                                            

                                              “Nu știţi oare că noi vom judeca pe îngeri ?”

                                                                                   

                                                                              Epistola  Sf. Pavel către Corinteni

 

         “Nu poţi iubi viaţa fără să  fii dezamăgit și deznădăjduit în faţa vieţii”, am gândit, nu fără sarcasm și emfază, în acea vreme și nu știam în acel moment ce mare adevăr spuneam.  De atunci însă, m-am maturizat și  am aflat multe despre mine; am trecut prin multe, cunoscându-mi slăbiciunile și aproape toate  limitele. Am aflat mai puţin despre fiinţe, pentru că sunt mai curioasă cu privire la destinul lor decât la reacţiile lor, iar destinele se repetă. 

         Am mai înţeles că  e  imposibil să te bucuri de tine însuţi; știu bine asta în ciuda faptului că am fost minunat înzestrată în acest sens. Dacă singurătatea există, lucru de care nu sunt sigură, avem dreptul ca, din când în când, să visăm la ea ca la un paradis. Şi eu am uneori un astfel de vis, ca toată lumea. Dar doi îngeri liniștiţi nu m-au lăsat niciodată să intru; unul are chipul unui prieten, celălalt are chipul unui dușman. Da, știu toate acestea și am mai învăţat – sau aproape am mai învăţat -  cât de scump se plătește iubirea.
        Oare cum să arăt drumul care leagă această mistuitoare dragoste de viaţă de această tainică disperare ?  Dacă ascult glasul ironiei cuibărite în adâncul lucrurilor  ( această “garanţie a libertăţii” despre care vorbea Barrès), ea mi se dezvăluie treptat. Clipind din ochii mici și limpezi, îmi spune:    “ Trăiește ca și cum….” Căci, în ciuda multor căutări, asta-i toată știinţa mea.

  
                                                        Melodramma-Andrea Bocelli