Sunt o individă cooperantă, din când în când, mor.
Da,
sunt prezentă. Şi gândul care mă izbeşte fix în această clipă e că nu pot merge
mai departe. Ca un om închis pe viaţă şi pentru care totul este actual. Dar şi
ca un om care realizează că maine
va fi la fel ca azi şi ca toate celelalte zile. Fiindcă a căpăta conştiinta
prezentului înseamnă a nu mai aştepta
nimic.
Dacă
exista peisaje care exprima stări sufleteşti, acestea sunt, fără dubii,cele mai
vulgare. Şi urmăresc de-a lungul acestui ţinut ceva ce nu e al meu, ci vine de
la el, un oarecare gust al morţii, ce ne e comun…Vântul mă ciopleşte după chipul arzătoarei goliciuni
care mă-nconjoară şi niciodată n-am simţit atât de adânc desprinderea de mine
însumi şi prezenţa mea în lume: presimţirea citadină a Buzăului care se iveşte
glorios în zare, autostrada razvrătindu-se
a încrâncenare, munţii palizi ce împresoară oraşul, zvâcnirile sângelui meu
care se contopesc cu bătăile sonore ale uriaşei inimi a firii…
Neliniştea se naşte în inima celor vii,
însă pacea va coborî în această inimă vie: iată toată credinţa mea. Pe
măsură ce ziua se scurge şi zgomotele şi luminile pălesc sub cenuşa ce cade din
cer, părăsită de mine însumi, mă simt
lipsită de apărare împotriva forţelor latente care, în mine, spun NU :