„ Iisus plângea.” Ioan 11:35

          "Firea dublă a lui Hristos - dorinţa fierbinte, atât de umană, de supraumană, a omului de a ajunge până la Dumnezeu -a reprezentat dintotdeauna pentru mine o taină profundă şi de nepătruns. Principiul meu - chin şi izvor al tuturor bucuriilor şi mâhnirilor mele din tinereţe şi până astăzi - a fost lupta neîncetată şi cruntă dintre spirit şi trup... Sufletul meu este arena, unde s-au întâlnit şi s-au înfruntat aceste două oşti."

                                                    Nikos Kazantzakis ( în romanul  "Ultima ispită a lui Hristos")

 

                                

 

         Mă atrage ispititor de mult  zbuciumul, nesiguranţa, agitaţia  individului Iisus. Pentru mine nu e deloc important dacă Iisus e sau nu, fizic, fiul lui Dumnezeu, dacă a înviat, sau nu, fizic, ci e suficient că El există ca model,  ba mai mult, cred că  porţile raiului şi cele ale iadului sunt alăturate şi identice: Adam piere în Rai,  iar Lot se mântuieşte în Sodoma... Vizualizez deja totul în format avi: miei şi cuţite, demenţa din trafic şi hoardele barbare din magazine, finii care-şi aduc subit aminte de naşi; la fel şi viceversa, sms-urile standard cu “Fie ca…”  sau cu “ să ne deschidem inima ca să intre lumina sfântă”( de ce ar fi închis în restul anului?) trimise întregii agende telefonice sau pe grup, iepuraşele sexy şi roşii din cluburile de noapte, popii moralişti şi predicile lor nesfârşite, reuniunile demonstrative ale familiilor în jurul meselor “cu bunătăţi”. Doar trebuie „celebrat” Hristosul Înviat, scheletele trebuie dezgropate, iar locul propice pentru asemenea mementouri  este, bineînţeles, tot în jurul mesei, de pe care se revarsă hălci de cărnuri. Târârea mesei printr-o poetică de-a lui Goya, cu Saturn înfruptându-se din măruntaiele urmaşilor săi, e o veritabilă expunere tacită a tuturor duşmăniilor şi urilor intrinsece – calea pascală românească, evicerată de orice tendinţă spirituală neîntinată cu josniciile mundane. Mă dor ochii de-atâta Iisus din Nazareth lăţit ca la spectacol pe televizoare şi nu pricep de ce oamenii se străduiesc  să pară mai puţin nemernici decât sunt doar 2 zile pe an.           

         Mă irită smerenia colectivă ipocrită. Mă scoate din minţi  intoleranţa  unor “buni” creştini care ţipă făcând ca toate visele că doar ortodoxia sau doar catolicismul  deţin adevărul Despre Dumnezeu, mă intrigă modul în care a devenit creştinismul religie universală, detest inchiziţia sau impactul emoţional gen showbiz al unor „feţe bisericeşti”, dar simt şi cred că dincolo de toate acestea există  forţe care guverneză lumea dupa o logică a Binelui, Frumosului şi Adevărului.

         Îmi place la nebunie  pilda cu acel câine mort, de care se feresc îngroziţi apostolii, dar despre care Iisus spune că are totuşi, dinţii frumoşi. Cred în destinul, complice cu individul care îşi doreşte cu adevărat să împlinească ceva important, mă sensibilizează profund solidaritatea în faţa sărăciei şi demnitatea în faţa morţii şi îmi place Iisus Hristos pentru că aduce uneori sabia acolo unde răul trebuie tăiat!

         Îmi recunosc egoismul, slăbiciunile şi lenea spiritului şi asta mă nemulţumeşte, dar apoi  îmi imaginez că Dumnezeu se amuză teribil de noi, că ne place aşa cum suntem şi că Iisus Hristos ne bate prieteneşte  pe umăr şi ne spune fiecăruia în parte : “Vezi frate, ţie ţi-a fost greu  doar gândindu-te!, înţelegi acum că nu mai e nevoie de un alt Mesia. Am facut Eu, toată treaba asta murdară, tu nu trebuie decât să trăieşti, să iubeşti şi să ierţi ”.

        Allah Akbar !

                                                 

Concert

                                                  

         Datorită tatălui meu am mers la un concert de muzica simfonică susţinut în memoria lui Beethoven. Am plecat uşor dezamăgită şi lipsită de entuziasm, neștiind ce surpriză mă aștepta acolo: cred că au fost cele mai frumoase două ore din viața mea. Muzica este o revelaţie mai înaltă decât toată ştiinţa, înţelepciunea şi filosofia, e scânteia ce aprinde focul în sufletul omenesc. Minunatul concert a fost unul din momentele muzicale oferite prin proiectul cultural “Pianul Călător”, iniţiat de Radio România Cultural şi susţinut de Radio România. Pianistul Horia Mihail, unul dintre cei mai prestigioşi pianişti ai Romaniei şi ai lumii, a propus în această a treia ediţie a proiectului ,,Pianul Călător”, un program Ludwing van Beethoven cu piese musicale ca “Sonata lunii”, “Patetica”, “Appassionata”:  „Merg pe urmele lui Liszt, cu pianul călător. Acesta căra pianul cu el în concertele pe care le susţinea şi m‑am gândit să fac acelaşi lucru, însă mă identific cel mai mult cu spiritul muzicii lui Beethoven”, a mărturisit celebrul pianist. Alături de violonistul Alexandru Tomescu şi violoncelistul Răzvan Suma, a realizat multe alte turnee naţionale şi internaţionale , a colaborat cu cei mai faimoşi artişti ai lumii, fiind şi protagonist în turneele “Stradivarius”.

         Totul a fost extraordinar: emoţie, finețe, delicatețe a interpretării, un balans atent controlat, o bogăție de nuanțe - atribute ale unui spectacol pianistic de înaltă clasă - un talent muzical de aleasă factură...Aveam în față nu numai profesioniști, ci și niște oameni extrem de sensibili, ce reușeau să „treacă” partiturile prin filtrul simțirii lor: am înţeles că în muzica lui Beethoven nu se ating culmi divine, fiindcă omul este un dumnezeu, dar un dumnezeu care suferă şi se bucură omeneşte. Lipsindu-i aspiraţia şi intuiţia paradisiacă, tragedia umană este condiţia lui divină. O muzică demiurgică îl anulează pe Dumnezeu, pentru că el este singura ei piedică: un creator ca Beethoven nu poate crede în divinitate decât prin analogie, extazul propriei creaţii trezindu-i admiraţie pentru Dumnezeu, nicidecum umilinţă.  
          De prea multe ori mi s-au umplut ochii de lacrimi. Aceste somități erau atât de naturale, de firești în cântecul lor, încât ne-au adus aproape de ei și de muzica lor fermecătoare, copleşindu-ne cu o dulce melancolie cosmogonică, însă o melancolie care naşte o lume şi nu care sfărâmă o inimă.

Synecdoche

                                                    

         Oamenii iubesc mai puternic şi mai stăruitor frivolitatea decât sublimul. Numai idealul  le dă o senzaţie stranie. De ce între Iisus şi Don Quijote inima noastră înclină pentru ultimul? Ce ne poate lega sufletul mai mult de “cavalerul tristei figuri”, decât de cavalerul crucii? Doar Hristos şi-a sacrificat viaţa  pentru noi toţi, pe când Don Quijote şi-a risipit-o pentru o iubire imaginară…Cu toate acestea, ce ne face să vedem în Don Quijote o experienţă dusă mai departe, un risc mai definitiv şi mai total? În Iisus, realitatea şi iluzia şi-au distribuit rolurile într-o egală măsură. Noi ştim cât s-a înşelat Iisus crezând în noi, câtă iluzie şi speranţă este în existenţa sa, dar ştim şi cât a jertfit în mod real pentru noi. Atâţia oameni ne mărturisesc, doar, că fără el ar fi căzut pradă deznădejdii, boala de care toţi ne temem cel mai mult. Unora, chiar, istoria fără Iisus li s-ar părea golită de sens.

        Iisus trebuia să existe. Atâta lume l-a cerut, atâta lume are nevoie disperată de el. Dar cine l-a cerut pe Don Quijote? El nu trebuia să se nască. Şi fiindcă nu trebuia, nimeni nu l-a înţeles şi nu-l va înţelege. Să-ţi risipeşti viaţa pentru nimic, să atingi sublimul în inutilul absolut ! Mai departe nu se poate merge, mai departe nu mai ai ce atinge. În toată viaţa lui, Don Quijote este mai singur decât Iisus pe Ghetsimani, mai singur pentru noi. Noi, care suntem conştienţi de tragedia pe care el nu şi-a bănuit-o, noi, discipoli depărtaţi ai lui, dar fără darul iluziei.
        La Don Quijote, iluzia este un dar divin, o graţie, idealul suprem al speranţei. Şi acest dar a fost atât de mare, încât nouă nu ne-a mai rămas nimic. Mă întorc mereu prin cuget şi simţire la acest erou mesianic, fiindcă el ne-a demonstrat că unica mediocritate injustificabilă e mediocritatea iluziilor, că poţi fii un ratat fără să fii mediocru, că o viaţă poate fi împlinită  nu numai printr-o reuşită, ci şi printr-un eşec. Aş vrea să mi-l imaginez pe Don Quijote pe cruce şi noi să fim oamenii fără de lege de la dreapta lui, cărora să le promită: “adevărat vă spun că astăzi veţi fi cu mine în paradis”. În paradisul iluziei.

                              

Pururi tânăr, ȋnfăşurat ȋn pixeli

                                                     

       Goya avea dreptate când afirma că “somnul raţiunii naşte monştri”. Dar tot monştri naşte şi raţiunea înfometată. Absenţa comunicării dintre mine şi tine face ca pe acest virtual zid “de sticlă”  dintre noi să propulsăm cele mai fantasmagorice, mai deformate ȋnfăţişări .Tu, care citeşti acum, ȋn faţa acestui “zid” , aceste rânduri de necitit, care nu exprimă nimic, nu semnifică şi nu pretind nimic, străbaţi ȋmpreună cu ele, ca o corabie cu pânze fluturânde , planul translucid al lumii noastre. Eşti la ȋnceputul acestei fraze, o secţiune la tomograf – o perpendiculară pe membrana existenţei care devine o sferă sclipitoare de abstracţiuni, adevăratul Suflet – interfaţa dintre mintea mea şi a ta, felul ȋn care eu mă aplec adânc asupra ta şi ȋncerc să mă confesez ţie. Injectez prin ele, ȋn mintea ta contemplativă, jumătate din codul meu genetic. Abia ȋn ocrotitoarea ta cutie craniană  aceste rânduri se vor putea desăvârşi, când vor fuziona cu jumătate din codul fiinţei tale. Nu ştiu ce voi scrie ȋn rândul următor. N-am ştiut niciodată, aşa cum n-am putut vedea ȋn minte niciodată contururile chihlimbarii, incerte ale zilei de mâine. Nu ştiu dacă ȋn continuarea acestei “pagini”(acestei litere, acestui cuvânt sau după paranteza aceasta), voi fi ȋnzestrată cu o viziune copleşitoare sau cu o inepţie ridicolă, dacă nu voi lăsa restul “caietului” alb, dacă nu voi distruge blogul, dacă nu voi da foc camerei, blocului sau voi face un atac cerebral sau unul de inimă. Nu ştiu dacă un cutremur nu-mi va nimici corpul printre betoane şi fiare, amestecându-mi creierul şi sângele cu aceste rânduri.

       Abia acum realizez că fiecare literă reprezintă, de fapt, încă un pas spre Marele Sfârşit, o clipă mai puţin de trăit. Probabil că Dumnezeu s-a născut ȋn exil. Şi nici măcar nu eşti cum eşti, ci cum te percep eu, cum te privesc aspiraţiile, dorinţele, frustrările mele... Nu mai eşti tu, ci eşti cum îmi convine mie să fii. La rândul tău, din vanitate, din ignoranţă sau neȋnţelegere îmi conturezi un portret care mă uluieşte, cu care nu mă identific deloc. Mă somezi nu numai să etalez această mască  ridicolă şi simplistă, dar să şi acţionez permanent în conformitate cu ea. Mă asociezi cu ea, iar dacă nu mă conformez ei, încetez să mai exist pentru tine. Trebuie să mă decid ȋntre a fi caricatura ta sau nimic; şi totuşi, pe mormântul tinereţii mele tot rămân damnată să arunc cei mai patetico-romantici trandafiri ai nostalgiei...Pentru ce, deci, scuturându-şi giulgiul, s-a mai înălţat pentru mine palidul sol al dureroasei mele dezorientări existenţiale?