“Copiii: Karamazov, e adevărat ce spune religia, că vom învia din morţi şi că ne vom întâlni unii cu alţii?
Alioşa: Sigur, ne vom întâlni şi ne vom povesti cu bucurie tot ce s-a întâmplat.”
Dostoievski, "Fraţii Karamazov"
Unii afirmă că suferinţa ar avea, se pare, două surse. Teama de Dumnezeu şi teama de moarte. De Dumnezeu nu mi-e frică. Si nu pentru că n-aş avea destule păcate . Am, cel mai mare dintre ele fiind acela că, deşi provin dintr-o lume unde am putut vedea ce schimbă credinţa în oameni, nu sunt o bună creştină, uneori, fiindu-mi greu să cred ca mai exista ceva dincolo de moarte. Când Nietzsche scrie: „Apare limpede că principalul lucru în cer şi pe pământ este a te supune, vreme îndelungată şi în aceeaşi direcţie: cu timpul rezultă de aici ceva pentru care merită să trăieşti pe acest pământ, ca, de pildă, virtutea, arta, muzica, dansul, raţiunea, spiritul, ceva care transfigurează, ceva rafinat, nebunesc sau divin", el reliefează regula unei morale de aleasă factură; dar, totodată, indică şi drumul pe care e necesar să-l parcurgă omul absurd. Si totuşi acest celebru „ucigaş” al lui Dumnezeu, sfârşeşte într-o cumplită nebunie, crezându-se Iisus şi invocând divinitatea. Ce dovedeşte aceasta?
„Rugăciunea, afirmă Alain, este gândirea peste care a coborât noaptea". „Dar spiritul trebuie să întâlnească noaptea", ripostează frenetic misticii şi existenţialiştii. Desigur, dar nu e vorba de acea noapte care ia naştere sub ochii închişi ai omului şi numai prin voinţa lui — noapte întunecată şi sumbră, pe care spiritul o invocă pentru a se rătăci în ea, ci acea noapte a disperării care rămâne lucidă, veghe a minţii, noapte polară. Tocmai de aceea, Dumnezeu ştie că am fost onestă şi integră în îndoielile mele şi n-am facut caz de ele cu infatuare şi insolenţă . Dimpotrivă, am fost stânjenită întotdeauna de faptul că nu ştiu să mă rog. Bunica mea are acest har: dacă e supărată sau împovărată, se duce, când are timp, să ia de pe pervazul ferestrei un ceaslov, o carte de rugăciuni cam jerpelită, cu foile îngălbenite şi îngână o rugăciune. După aceea, o văd senină, liniştită şi împăcată. Eu, de câte ori încerc să mă rog, mă simt blocată în ideea că trişez, că fac ceva formal şi platonic. Nu cred, deci, că Dumnezeu mă poate condamna sau pedepsi, fiindcă refuz să fiu ipocrită. Insă, de cealaltă „sursă” a suferinţei mi-e mie frică: panta pe care ne găsim acum, duce, inevitabil, în jos.
Poate ca si Creatorul are propriul său Infern: dragostea lui pentru oameni. Unii afirma că noi 1-am inventat pe Dumnezeu pentru ca să nu ne omorâm, dar e bine totuşi ca omul, comparându-şi puterile cu dificultatea, să se judece uneori, fiindcă numai el o poate face. Tocmai de aceea nu e bine să ne oprim aici şi nu trebuie niciodată sa ne mulţumim cu un singur fel de a vedea, privându-ne de contradicţie, cea mai ingenioasă şi subtilă poate dintre toate forţele spiritului. E timpul, acum, să trăim.