„But I don't want comfort. I want God, I want poetry, I want
real danger, I want freedom, I want goodness. I want sin.”
Aldous Huxley, “Brave
new world”
Stau şi-mi leg şireturile de la
tenişi, mulţumită, fluierȃnd şi, brusc, nefericirea. Dar de data asta te-am
prins, amărăciune, te-am simţit înainte de orice organizare mentală, de orice
primă judecată negativă. Ca o culoare gri care ar putea fi o durere sau ar
putea fi stomacul. De obicei, înainte de a adormi, îmi imaginez un univers maleabil, schimbător, plin de
hazard miraculos, un cer elastic, un soare care pe neaşteptate lipseşte sau rămȃne
fix sau îşi modifică forma.
M-am trezit lȃngă el şi am văzut
lumina zorilor printre crăpăturile jaluzelelor. Veneam de undeva de departe,din
străfundurile nopţii, că m-a încercat parcă senzaţia de a-mi vărsa propria
fiinţă: senzaţie de lumină, ochii lui ce se deschid, dorinţa ce dădea tăcerii
splendoarea absenţei, privirea placidă, dansurile pe care le-am avut şi pe care
nimeni nu ni le mai poate lua, jaluzelele, Neruda, zorii.. Apoi, m-am aruncat în
golul din stomac ca să prind fluturi şi am simţit că trebuie să îl muşc de umăr
cât să îi arăt că sunt acolo. El a gemut uşor, mulţumit de situaţie şi-apoi a
adormit cald şi cărnos, istovit de linişte. În momentul acela, cu puterea atotştiitoare dintre
vis şi trezie, am măsurat oroarea a ceea ce minunează şi încȃntă într-atȃt
religiile: perfecţiunea eternă a cosmosului, revoluţia nesfȃrşită a Globului în
jurul axei sale. Greaţă, senzaţie insuportabilă de constrȃngere , un incitant
”complex al Arcadiei”.
Sunt obligată să tolerez ca
soarele să răsară în fiecare zi. E monstruos. E inuman.