"Nu-mi place."
" De
ce ? "
" Fiindcă nu mă ridic la înalţimea lui. "
În epitaful pe care l-a dictat,
puţin înainte de a muri, cu rugămintea de a fi aşezat pe mormântul său, Eschil
spunea că „tufişurile de la Maraton şi perşii cu părul lung l-au cunoscut bine”.
Nimic altceva. Nici o vorbă despre opera sa de dramaturg! Unde mai poate fi
întâlnită această superioară modestie, azi, când setea de glorie a atins cote
demenţiale? În subsidiar, în epitaful marelui filosof Heine nu stă scris decât
atât: “A iubit trandafirii din Brenta”. Şi nu e singurul lucru de neconceput
azi. Când fiul lui Sofocle, temându-se că tatăl său îl va dezmoşteni în favoarea unui frate bastard,
l-a dat în judecată pe dramaturg şi a cerut să fie pus sub interdicţie, ca
senil, acesta nu s-a apărat. S-a mulţumit să le citească judecătorilor o scenă
din tragedia la care tocmai lucra, Oedip la Colonos. Iar judecătorii, nu numai
că l-au achitat, l-au însoţit până acasă în semn de admiraţie.
Odată, într-o iarnă geroasă, când Eminescu se
întorcea împreună cu Slavici de la redacţie,
pe stradă venea spre ei un om desculţ şi zdrenţuros: „- Uite!, grăi
Eminescu, arătându-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele”. Rezemat apoi
de unul dintre pachetele de cărămidă care se aflau în drumul lor, el şi-a dat silinţa
să se descalţe pentru a-i da nenorocitului aceluia încălţămintea sa: ”- Ai
înnebunit, omule?, i-a zis Slavici. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi tu însuţi
desculţ”. „- Eu?, răspunse Luceafărul poeziei româneşti. De mine să nu-ţi pese.
Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?!” Aşa era Eminescu.
Dar se
pot da, ştiu, şi alt fel de exemple. Într-o dimineaţă, atenienii au ieşit pe
plajă să ia scoici pe care regula era să le depună în urnă. Dacă aveau să fie
mai multe cele pe care scria numele său, Aristide trebuia să plece în exil.
Când s-a ajuns la vot, un atenian care era analfabet i s-a adresat chiar lui
Aristide, neştiind că era el, rugându-l să-şi scrie propriul nume. Acesta l-ar
fi întrebat: "De ce vrei să-l trimiţi pe Aristide în surghiun? Ţi-a făcut
ceva?" "Nu mi-a făcut nimic, ar fi răspuns cel întrebat, dar nu mai
suport să aud spunându-i-se «Cel drept». M-am săturat de dreptatea lui".
Aristide ar fi surâs trist şi ar fi înscris pe scoică numele său, aşa cum i se
ceruse...
“Unii oameni se trag din Socrate, alţii din
ucigaşii lui Socrate”. Să nu uităm aceasta ! Şi da, poate că
Michelangelo, artistul al carui vis era să sculpteze munţii, a avut dreptate:
nu vom şti niciodată “cât sânge costă” să transformi zbuciumul în victorie,
însă ştim că sub bolta Capelei Sixtine, Dumnezeu nu avea un slujitor, ci un
rival. Un Prometeu stropit de culori în stare să-şi provoace singur vulturul
pentru a-şi îndeplini visul de demiurg. Cât de mult intrigă tristeţea de pe
chipul „Învingătorului” sculptat de Michelangelo: tocmai în clipa când ar
trebui să dea lovitura de graţie, el renunţă la victorie. O refuză sau, pur şi
simplu, nu vrea să pună capăt luptei. Obosit şi scârbit, îşi întoarce privirea
în altă parte. A descoperit, se pare, ceva mai presus de biruinţă şi de
vanitate. Dar ce anume ?