„We are here to live our lives so well that Death will tremble to take us.”
Charles Bukowski
"Va veni moartea şi va avea ochii tăi – această moarte ce ne
însoţeşte fără somn, de dimineaţa până seara, surdă, ca o veche remuşcare sau
ca un viciu absurd. Ochii tăi vor fi un cuvânt zadarnic, un strigăt mut, o tăcere.
Astfel îi vezi în fiecare dimineaţă când singură te-apleci deasupra-ţi în
oglindă. O, speranţă dragă, în ziua aceea vom şti şi noi că eşti şi viaţa, şi
nimicul. Pentru toţi moartea are o privire. Va veni moartea şi va avea ochii tăi. Va fi
precum sfârşitul unui viciu, cum ai vedea-n oglindă ivindu-se din nou o faţă
moartă sau cum ai asculta o gură-nchisă. Şi în vâltoare coborî-vom muţi." ( Cesare Pavese)
...Odată, gândindu-mă la ultimele clipe din viaţa unor
sinucigaşi faimoşi, am fost frapată de o oarecare predilecţie pentru „actorie”,
pentru „interpretare scenică”. Mi-am pus ȋntrebarea: care a fost motivul pentru
care şi-au regizat atât de atent şi detaliat sfârşitul? Ce anume i-a făcut să
le pese de modul ȋn care ceilalţi ȋi vor privi după moarte, dat fiind faptul că
au hotărât că nu mai doresc să trăiască? Singura justificare pe care am reuşit să o găsesc
e, poate, superficială şi dogmatică, dar e totuşi reprezentativă pentru modul
în care gândesc şi privesc lumea. Astfel, m-am gândit că acei sinucigaşi şi-au
pus toată iubirea ce o simţeau faţă de
viaţă ȋn moartea lor meticulos premeditată. Somptuoasa şi impunătoarea
delicateţe cu care au avut grijă de amănunte ce nu ar fi trebuit să conteze, să
semnifice nimic pentru ei, demonstrează că nu erau deloc indiferenţi faţă de lumea
pe care o părăseau. Cesare Pavese, de pildă, a fost pe la redacţiile câtorva
ziare şi s-a interesat ce fotografii ale sale se găseau ȋn arhivă, exprimându-şi
chiar şi preferinţele ȋn acest sens. Abia după aceea a mers la un hotel din
Torino, a închiriat o cameră, şi-a scos pantofii, ca să nu murdărească
aşternutul, a înghiţit un pumn de somnifere şi s-a întins pe pat aşteptându-şi
sfârşitul.
Gide era convins că e periculos să te cunoşti prea bine, că e primejdios
să te analizezi prea mult, deoarece oricine devine conştient de limitele sale îşi
mărgineşte fiinţa; o omidă care ar ȋncerca să se analizeze, să se cunoască n-ar
putea deveni niciodată fluture. Pavese certifică asta, prin uluitorul său exemplu.
Să scrii sute de pagini despre "meseria de a trăi" pentru ca, pe
ultima pagină, să ajungi la concluzia că e nevoie nu de vorbe, ci de "un
gest", şi să te sinucizi. Cunoaştem un lucru, susţine el, numai când avem
ocazia să-l întâlnim a doua oară. Moartea, însă, o întâlneşti o singură dată.
Poate de aceea nu ştim nimic despre ea. Pe de altă parte, e evident că ceea ce
e prea bine analizat, explicat şi cunoscut tinde să ȋşi pierdă farmecul şi interesul. Hemingway, un alt sinucigaş celebru, afirma cu tărie că: „Viaţa e frumoasă
şi merită să lupţi pentru ea”. Sunt de acord..ȋn special cu a doua parte.
Ma chinuia la un momentdat o intrebare, insa nu imi mai amintesc daca era a lui Cesare Pavese. Ceva imi spune insa ca da.
RăspundețiȘtergereCe insemnatate mai pot avea maruntele nelinisti ale vietii in comparatie cu cruda realitate a chinului meu?
Intr-adevar, singura realitate valabila si relevanta este cea perceputa in forul nostru interior, lumea aparenta fiind golita de sens in comparatie cu esentialitatea si suprematia sentimentelor noastre launtrice.
Ștergere