Vânătorii de corbi

                           
                            „We are here to live our lives so well that Death will tremble to take us.”

                                                                                                                                                Charles Bukowski

          "Va veni moartea şi va avea ochii tăi – această moarte ce ne însoţeşte fără somn, de dimineaţa până seara, surdă, ca o veche remuşcare sau ca un viciu absurd. Ochii tăi vor fi un cuvânt zadarnic, un strigăt mut, o tăcere. Astfel îi vezi în fiecare dimineaţă când singură te-apleci deasupra-ţi în oglindă. O, speranţă dragă, în ziua aceea vom şti şi noi că eşti şi viaţa, şi nimicul. Pentru toţi moartea are o privire. Va veni moartea şi va avea ochii tăi. Va fi precum sfârşitul unui viciu, cum ai vedea-n oglindă ivindu-se din nou o faţă moartă sau cum ai asculta o gură-nchisă. Şi în vâltoare coborî-vom muţi." ( Cesare Pavese)

         ...Odată, gândindu-mă la ultimele clipe din viaţa unor sinucigaşi faimoşi, am fost frapată de o oarecare predilecţie pentru „actorie”, pentru „interpretare scenică”. Mi-am pus ȋntrebarea: care a fost motivul pentru care şi-au regizat atât de atent şi detaliat sfârşitul? Ce anume i-a făcut să le pese de modul ȋn care ceilalţi ȋi vor privi după moarte, dat fiind faptul că au hotărât că nu mai doresc să trăiască?  Singura justificare pe care am reuşit să o găsesc e, poate, superficială şi dogmatică, dar e totuşi reprezentativă pentru modul în care gândesc şi privesc lumea. Astfel, m-am gândit că acei sinucigaşi şi-au pus toată iubirea ce o simţeau  faţă de viaţă ȋn moartea lor meticulos premeditată. Somptuoasa şi impunătoarea delicateţe cu care au avut grijă de amănunte ce nu ar fi trebuit să conteze, să semnifice nimic pentru ei, demonstrează că nu erau deloc indiferenţi faţă de lumea pe care o părăseau. Cesare Pavese, de pildă, a fost pe la redacţiile câtorva ziare şi s-a interesat ce fotografii ale sale se găseau ȋn arhivă, exprimându-şi chiar şi preferinţele ȋn acest sens. Abia după aceea a mers la un hotel din Torino, a închiriat o cameră, şi-a scos pantofii, ca să nu murdărească aşternutul, a înghiţit un pumn de somnifere şi s-a întins pe pat aşteptându-şi sfârşitul. 

          Gide era convins că e periculos să te cunoşti prea bine, că e primejdios să te analizezi prea mult, deoarece oricine devine conştient de limitele sale îşi mărgineşte fiinţa; o omidă care ar ȋncerca să se analizeze, să se cunoască n-ar putea deveni niciodată fluture. Pavese certifică asta, prin uluitorul său exemplu. Să scrii sute de pagini despre "meseria de a trăi" pentru ca, pe ultima pagină, să ajungi la concluzia că e nevoie nu de vorbe, ci de "un gest", şi să te sinucizi. Cunoaştem un lucru, susţine el, numai când avem ocazia să-l întâlnim a doua oară. Moartea, însă, o întâlneşti o singură dată. Poate de aceea nu ştim nimic despre ea. Pe de altă parte, e evident că ceea ce e prea bine analizat, explicat şi cunoscut tinde să ȋşi pierdă farmecul şi interesul. Hemingway, un alt sinucigaş  celebru, afirma cu tărie că: „Viaţa e frumoasă şi merită să lupţi pentru ea”. Sunt de acord..ȋn special cu a doua parte.