miercuri, 15 aprilie 2015

Dincolo de bine şi rău



                                                  „Las moştenire nimănui nimicul.” 

                                                                                    (Jorge Luis Borges)


                                                         



        „Prietene, suntem ca-n Luntrea ta mortuară. Nici unul din cele treizeci şi două de vânturi  nu ne mai slujeşte; ȋn juru-ne marea sălbatică, şi deasupra capetelor noastre , norul roşu de furtună. Ce-ţi pasă că te va-nghiţi rechinul  sau că te va spinteca trăsnetul? E totuna şi nici un  profet nu-ţi va vesti ceva mai bun. De aceea, astupă-ţi urechile aşa cum fac  eu şi lasă-ţi slobode poftele cele mai tainice: acesta e ultimul drept al celui osândit la moarte .” ( Hebbel, „Nibelungii”)

         Am ajuns ȋntr-un punct al istoriei când e necesar, cred, să se amplifice noţiunea de filosofie. Privind retrospectiv, ţin să menţionez că nu lecturile m-au format cu adevărat ca om, ci ȋntâmplările şi ȋntâlnirile. Cu toate acestea, e corect să spun ca maturizarea şi trezirea mea la conştiinţă a coincis cu pasiunea  pentru filosofie. Astfel, pe când eram la sfârşitul liceului nu credeam decât ȋn sisteme; mai apoi, studentă fiind,  tot ce gândeam nu era altceva decât o luptă ȋmpotriva oricărei forme de sistem. 
      Cine e filosof?  „Primul care ajunge să fie ros de interogaţii esenţiale şi mulţumit că e torturat de o racilă atât de notabilă”. Am să vă citez un exemplu sau, dacă preferaţi,  un caz real. Ani de-a rândul, Cioran a fost vizitat de un cerşetor care venea sa-i pună ȋntrebări despre Dumnezeu, despre materie, despre rău,  la care, evident, filosoful nihilist nu-i putea răspunde. Purta acele ȋntrebări ȋn el ȋnsuşi, le dădea târcoale ȋn toate sensurile, se confunda cu ele. Cioran nu cunoscuse „pe nimeni mai captivat, mai preocupat de insolubil şi inextricabil.” Intr-o zi, ȋntr-un moment de descurajare, i-a mărturisit   că-şi merita condiţia, că nu era decât cerşetor şi nimic altceva şi că atât modul său de existenţă, cât şi obsesiile sale i se păreau la fel de vrednice de dispreţ. Ca să-l ȋmbărbăteze, Cioran i-a spus imediat: „Stii, ȋn clipa asta eşti pentru mine cel mai mare filosof din Paris.” Cerşetorul l-a privit cu mirare şi a crezut că-şi bate joc de el, ȋnsă era ȋn vorbele acelea un ton de sinceritate ce nu i-a scăpat şi care trebuie să-l fi impresionat. Apoi, vizitele cerşetorului s-au rărit până când au ȋncetat cu totul. Mai trăieşte? A murit? Nu se ştie. Avantajul de a nu avea domiciliu e posibilitatea de a dispărea fără să  laşi urme. Acesta e privilegiul cerşetorului. 
       Omul acela cu adevărat  este, sau era, un filosof. Si poate că fiecare om este un pic , ȋn măsura ȋn care, mulţumită metehnelor lui, s-a străduit să ȋnainteze mereu către o treaptă mai ȋnaltă de nesiguranţă. Numai oamenii superficiali au convingeri profunde.