“ Dumnezeu este drept: el ştie că sufăr şi că sunt nevinovat.”
Jean-Jaques Rousseau - “Visările unui hoinar singuratic”
Dintotdeauna
am avut obsesia maladivă a regăsirii unui paradis pierdut, dintotdeauna am
căutat lumina angelică a copilăriei, frumuseţea
neprihănită a “primei clipe”, liniştea tămăduitoare dincolo de zbucium şi
vacarm, neobişnuitul dincolo de peisajul mundan, naturaleţea dincolo de
spectacolul cotidian. E de aşteptat ca un
filosof nihilist să spună că “omul modern bricolează în incurabil” de vreme ce
trăim deprinşi cu tristeţea şi insatisfacţia şi, chiar dacă ne raportăm uneori la
viaţă ca la un eveniment ce trebuie celebrat cu exuberanţă şi mult fast, suntem
conştienţi cu toţii că ea înseamnă şi dramă şi suferinţă, iar acest trecut
agitat, anii zbuciumaţi ai istoriei personale nu fac decât să ne despartă de
începuturile noastre serafice.
Si cu toate acestea, răscolind pozele din copilărie, observ nişte ochi întrebători
şi curioşi, marcaţi de stupefacţia de a exista: constat că nu m-am schimbat extrem de mult de
atunci de vreme ce uluirea primordială mi-a rămas. Chiar şi astăzi, pentru a scăpa de neliniştea care îmi dă uneori
târcoale şi mă apasă, privesc lumea cu o
atenţie nostalgică şi o contemplu ca şi cum nu i-aş aparţine, ca şi cum totul
mi s-ar înfăţişa pentru prima dată, exact ca dinaintea dobândirii conştiinţei răului
şi a inevitabilului sfârşit. De altfel, când aveam vreo zece ani am trait câteva zile de aprilie şi de mai pe care nu pot şi nici nu trebuie să mi
le scot vreodată din minte. Alergam fără ideal şi fără dramă de-a lungul câmpiei
pline de flori, poposeam visătoare sub teiul din curtea bunicii (teiul sub care
timpul încă se opreşte), alergam nestingherită de-a lungul întinderilor înverzite,
cu inexprimabila bucurie de a fi. Au existat deci primăveri în care nuanţele,
minunăţiile, luminile unui paradis de care încă îmi mai aminteam aveau o rezonanţă
mistică asupra mea, iar splendoarea de atunci, culorile de atunci mă obsedează şi
nu aş fi pe deplin sinceră dacă aş afirma că lumea nu e nici mai mult nici mai
puţin decât o dezolantă închisoare fără putinţă de eliberare. Mai târziu, către
cincisprezece-şaisprezece ani, la vârsta
când toţi devenim ca prin minune pascalieni, fără să fi avut neapărat tangenţe
literare cu Pascal, uitându-mă la cerul înstelat mă cuprindea tainic vertijul
spaţiilor infinite: imposibilitatea de a ne imagina o lume fără limite,
incapacitatea de a concepe infinitul – aceasta cred că este de fapt carenţa noastră spirituală.
“Fiţi
realişti: cereţi imposibilul ! ” –
cuvintele acestea au fost scandate în timpul revoluţiei franceze şi nu
au fost în zadar, ele aducând totuşi o schimbare în lume. Poate că imposibilul
este intangibil, dar asta nu anulează farmecul
contemplării, uluirea în faţa spectacolului existenţial ca modalitate de a
supravieţui absurdului şi de a te situa dincolo de bine şi de rău. De altfel,
cred că sentimentul minunării şi al uimirii în faţa lumii legat de sentimentul
concomitent că totul nu-i decât suferinţă ar putea fi temeiul unui posibil
umanism metafizic. Astfel, celebrei maxime a lui Sartre conform căreia “
Ceilalţi sunt infernul” i se poate răspunde cu “Ceilalţi sunt noi înşine”, iar
dacă nu ne stă în putere să tranformăm lumea într-un loc mai bun împreună, să
încercăm măcar să facem din ea un drum mai puţin dezagreabil, mai puţin dificil
şi sinuos.