duminică, 22 septembrie 2013

Viaţa ca o coridă


                                         „Lăsați orice speranță, voi cei care intrați !”

                                                                                 Dante Aligheri,  „Infernul" 

                                                   
                                                    
           De regulă, nu există decât două metode de a evada din tumultoasa realitate: nebunia sau sfinţenia. Ei bine, pentru spanioli, mai există una. Zapând la întâmplare, am dat peste un post de televiziune spaniol care transmitea o coridă, de fapt, era un soi de documentar care viza analiza si interpretarea unei coride. „Suerte”, se striga frenetic din tribune.”Suerte”, „noroc”, „şansă”- încurajarea tradiţională pentru toreador, care se joacă în arenă cu destinul, pe ritmuri de „passo doble”, încercând   să-l păcălească şi să-i ofere numai umbra sa. Totul se ţese aici cu trei fire mistice, Moartea, Răul şi Iubirea, scopul coridelor fiind sublimarea unui mit, a unei tragedii, dar şi a unei funeste declaraţii de dragoste.
        Se zice că toreadorii îmbătrânesc subit în momentul în care taurul se apropie. Trăsăturile lor devin aspre, rigide:  sprâncenele încruntate, ridurile proeminente, privirea crispată, buzele strânse îi oferă unui toreador în luptă câţiva ani buni în plus, ne asigură experţii în tauromahie. O gravitate stranie, neobişnuită li se imprimă brusc pe figură, pentru ca după aceea, când taurul îngenunchează şi tribunele izbucnesc în ovaţii, toreadorul să întinerească din nou, ca prin minune; trăsăturile i se destind şi faţa străluceşte, glorioasă şi netedă. În arenă justificările şi scuzele nu sunt acceptate, cei învinşi nu împart înfrângerea cu nimeni, iar compasiunea există doar pentru toreadorii morţi.
        Mă gândeam, urmărind corida, că taurul a fost crescut pentru moarte: odată intrat în arenă, el e pierdut, iar în mijlocul tuturor celor care îi doresc moartea, e îngrozitor de singur. În fond, ce-ar putea alege? Să se tolănească pe nisip refuzând să intre în jocul funebru al toreadorului? Acesta şi-ar vedea atunci pasele transformate într-un penibil balet de paiaţă. Îmbrăcat într-un costum inutil strălucitor, n-ar mai şti ce să facă. Să ucidă un taur care nu-l atacă ar fi complet inept. Nici publicul nu i-ar ierta-o. Fanaticii spectatori vor să vadă o luptă, nu un asasinat, de aceea, folosindu-se de faimoasa bucată de stofă roşie, matadorul se va strădui să înfurie taurul. Şi va reuşi. Însă, din momentul primei lovituri cu capul, taurul nu mai are scăpare: a intrat în destinul său...ca un Narcis sau ca un Oedip.

        Există atâta crimă şi poezie în tabloul Existenţei, că acesta îmi pare a fi pictat de un trandafir în demenţă. Şi poate că Michelangelo, artistul al cărui vis era să sculpteze munţii, a avut dreptate: nu vom şti niciodată “cât sânge costă” să transformi zbuciumul în victorie, câtă apologie a sfâşierii lăuntrice este în orice crimă sau câtă tragedie se află în spatele oricărui erou. Dar, pur şi simplu, nu-mi place când se trişează fără a încerca măcar să fii fermecător: moartea pentru toţi, însă fiecare cu moartea lui. Să nu ni se mai îndruge poveşti! Sau cum ar fi scandat Camus - să nu ni se mai spună despre condamnatul la moarte: „Îşi va plăti datoria faţă de societate”, ci „O să i se taie gâtul”. Diferenţa pare mică..şi totuşi nu-i acelaşi lucru. Şi apoi, există şi oameni care au curajul de a-şi privi destinul drept în faţă, care preferă să-şi înfrunte cu luciditate atât lumina, cât şi moartea !




      Se spune că ar fi una dintre cele mai emoţionante imagini ale secolului. Ultima coridă pentru toreadorul Alvaro Munera i-a adus o experienţă şocantă: a privit în ochi taurul pe care trebuia să-l omoare în faţa a zeci de mii de oameni şi n-a mai avut puterea să continue spectacolul sângeros. S-a aşezat pe marginea arenei, sfâşiat şi distrus de remuşcări. Reacţia animalului e absolut fabuloasă! Taurul s-a apropiat de el şi l-a privit cu blândeţe în ochi , fără să-l atace. Matadorul a izbucnit în plâns şi n-a mai putut continua! După retragere, a înfiinţat o organizaţie care să lupte pentru scoaterea în afara legii a coridelor!
 
                                          

     "Dintr-o dată, am ţintit cu privirea taurul. Avea acea blândă inocenţă pe care numai animalele o pot avea în ochi şi mă privea cu multă tristeţe…ca şi cum m-ar fi implorat să mă opresc. Am simţit asta  ca pe un plânset sfâşietor pentru dreptate, în cele mai adânci abisuri sufleteşti. A fost ca o rugăciune, căci cineva se confesează doar cu speranţa că va fi iertat. De această dată  însă, el a fost cel care a dat dovadă de milă faţă de mine, în timp ce eu m-am simţit ca cel mai groaznic om de pe pământ.” (Alvaro Munera)

                                                    

10 comentarii:

  1. Numai tu reusesti sa transfori, prin scris, ceva atat de comun si obisnuit intr-o adevarata arta.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc inca o data pentru tot ce ai facut! Inseamna foarte mult pentru mine !

      Ștergere
  2. Frumos!!!
    Putem asemui viaţa cu o coridă? ..sau, un fel de coridă, în care noi suntem toreadorii şi clipele timpului taurii?

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sigur ca o putem asemana !Insa Ccine sunt "toreadorii" si cine "taurii" in ecuatia de fata, asta ramane la aprecierea si la imaginatia fiecaruia. Cine se lupta cu destinul in arena si cine detine dreptatea?

      Ștergere
  3. O coridă este lupta dintre un taur şi un bou. Rolurile nu sunt fixe dar, de regulă, numai în cazul ăsta boul are, în minus, două picioare faţă de taur.

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. :)) Cam asa ceva...insa daca "metaforizam" corida si o ajustam propriului destin, intreb, cine e "boul" si cine e "taurul"? Si mai ales, de partea cui ar trebui sa fie dreptatea acestei lupte absurde?

      Ștergere
    2. Asta nu e o luptă dreaptă. E doar plăcerea sadică a unei gloate care are complexe de inferioritate privitoare la apartenenţa ei la specia umană. Mereu e nevoie de confirmare că omul e tare şi că are cojones. Destinul, în modul în care-l contextualizezi tu unei lupte, deci, ca entitate de sine conştientă şi independentă de om este, în cazul tău, toreadorul: în mod natural fragil şi uşor de înfrânt, dar temut din cauza experienţei şi a unei tradiţii de mentalitate care-i conferă, fals, omnipotenţă. În acelaşi timp, şi omul devine bou, în momentul în care, incapabil, se lasă înhămat la jug şi dă vina pe... taurul-destin. E interesant cum, în cultele orientale, taurul era venerat şi sacrificat diverselor divinităţi...

      Ștergere
    3. Chiar mi-ar placea ca tu sa tratezi acest subiect intr-un articol, mai pe larg si cu un impact mai puternic. Cu siguranta, vei gasi multe alte interpretari, sensuri, conexiuni nu numai din perspectiva acestei "traditii" grotesti, cat si din perspectiva ideii de dreptate/moralitate/destin. Cat despre lupta..am ajuns sa ne provocam singuri "taurii", dar fara sa ne aparam, exact ca niste Prometei care isi provoaca singuri vulturii pentru a-si implini idealurile demiurgice.

      Ștergere
  4. Foarte frumos scrii , post-ul ăsta mi-a atras atenția !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Multumesc, Alin ! Te mai astept pe la mine !

      Ștergere