Tribut lui Poseidon

                                         

                                  

      

        „La mare! La mare!" aclamau frumoşii copii dintr-o mică poveste a copilăriei mele. N-am reţinut nimic din acea povestioară, cu excepţia acestui îndemn naiv şi glorios. „La mare !"- acolo unde îmi sunt suficientă mie, acolo unde îmi regăsesc negreşit religia, unde mă cufund, asemenea celor care au înotat până la epuizare.  Pat  princiar, coroana mea se ascunde în adâncul apelor, căci întotdeauna mi-a plăcut să cred că trăiesc în largul mării, în inima unei fericiri imperiale.

         Încă puţin şi marea mă va izbăvi din nou de păcate, mă va elibera şi mă va ţine în picioare. Vom naviga pe spaţii atât de vaste, încât vom avea impresia că niciodată nu vom ajunge la capăt. Lună şi soare coboară şi urcă rând pe rând, pe acelaşi fir de zenit şi de nadir. Cu fiecare val, o promisiune, mereu aceeaşi. Ce-mi va spune iară valul ? Că dacă ar trebui să mor împrejmuită de munţi nepăsători, departe de toţi, repudiată de ai mei, la capătul puterilor, marea, în ultimă instanţă, mi-ar umple „carcera”, ar veni să mă ridice mai presus de mine însumi şi m-ar învăţa să mor fără ură.
         Acea viaţă rebelă faţă de amintire, rebelă faţă de uitare, acea lume bântuită de zei, peste care pluteşte diafan duhul Genezei. La miezul nopţii, singură pe ţărm. Singură, de asemenea, cu orizontul.. Există nopţi a căror beatitudine dăinuie şi realizarea faptului că, şi după ce noi nu vom mai trăi, ele se vor răspândi pe mare şi pe uscat te ajută cumva să mori. O dragoste nebănuită, o capodoperă, un act decisiv, un cuget care ne mişcă sufleteşte, provoacă în anumite clipe acelaşi zbucium dureros de dulce şi ispititor. Mă întreb: cum ar fi oare să te simţi, aici, la mare ca un naufragiat care şi-a pierdut, o dată cu bagajele, şi o parte a memoriei? Să ai senzaţia că n-ai citit nimic în afară de Odiseea. Şi nici Odiseea n-ai citit-o până la sfârşit, ci ai acostat pe o insulă, cu ţărmul mântuit de valuri, unde până şi Ulise e de părere că numai proştii au regrete. Minunată înfiorare de a trăi, oare a fiinţa chiar înseamnă a fugi spre propria noastră rătăcire ? Să fugim, deci, fără pic de milă, spre rătăcirea noastră !
         Şi veşnic valurile vin dinspre tainicul răsărit, unul câte unul, cu stăruinţă; ajung la noi şi, cu multă perseverenţă, pornesc din nou mai departe spre apusul neştiut, unul după altul, la infinit, fără început, fără sfârşit... Fluviul şi râul trec, marea trece şi totuşi rămâne. Mă gândesc că aşa ar trebui să fie şi iubirea, mereu fidelă şi devotată, deşi nestatornică...

          Eu mă voi cununa cu marea.