Lumea devine vis, visul devine lume

                  
                                          “Noi suntem din plămada din care sunt făcute visele.
                                            Şi scurta noastră viaţă o întregeşte-un somn” 
                                                                                               Shakespeare 

        

                                                 

           

                    

            Viaţa pare într-adevăr un vis, dar e de o concreteţe extraordinară. Ea nu se naște odată cu timpul, ci mai ales odată cu spiritul, este o barcă ce poartă omul pe ape la nesfârșit, după bunul plac, după propria voie. Se aseamănă cu pânza lui care cuprinde imagini în linii, curbe, în valuri. Totul depinde de cum dorește Omul să o vadă. Fiecare făptură se dovedește a fi jumătate zeu, jumătate om. În definitiv, e alcătuit din trup și din suflet. Şi pentru ambele trebuie să trăiască. Dar decizia dacă vrea să se împlinească spiritual ori ontologic în mai mare măsură îi aparţine.

            Dacă dorește să-și vadă propria existenţă “printre lacrimi ”, întocmai cum se întâmplă în "Livada de vișini” a lui Cehov, adică să-și acopere privirea de un val de ceaţă sau să privească prin culori pure, lipsite de ambiguitate sau tonuri neutre este de asemenea decizia lui. Poate că fiecare face parte din visul altcuiva, poate că destinul fiecăruia nu face altceva decât să reitereze, sub o formă sau alta, destinul omului care își caută locul în sine, în lume, în Univers. De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un singur foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti despre cum iubim, cum ne  târâm către Cer, către sine, către pereţi şi către ferestre, către toate iluziile pe care nu mai avem chef să le trăim atunci când devin realitate, despre faptul că putem uda trandafirii cu lacrimile noastre doar ca să simţim înţepătura dureroasă a spinilor şi sărutul vindecător al petalelor, despre timpul care “se subţiază”, ca o clepsidră foarte strânsă în talie, despre pământul care, ca un cub de zahăr, se topeşte într-o cafea mult prea caldă sau mult prea rece. Ca toate loviturile pe care le primim.   

           E vorba de un paradox.  Fiecare ştie că, odată intrat în mirifica lume a visului şi odată confundat cu ea, fie şi pentru un singur moment, nu se va mai întoarce acelaşi. E un drum fără ieşire pe care totuşi intrăm de bunăvoie. Să fie într-adevăr ceva atât de tragic pierderea aceasta a fostei personalitaţi, să fie oare un sacrificiu ?  Sau este una dintre acele minuni zilnice, aproape insesizabile, spre care te poate ghida  aripa lipsită parţial de pene a îngerului căzut, care se uită la tine şi îşi vede trecutul ca într-o agendă ? ....