marți, 9 decembrie 2014

Antidoturi


                                          

                             “Vor putea rupe toate florile, însă nu vor putea opri primăvara.”

                                                                                                  Pablo Neruda


         
            (“One day”-o piesă care, de la început până la sfârşit, îmi stârneşte cele mai complexe
 şi contradictorii stări sufleteşti.) 




             Cred că cea mai mare minciună, cea mai mare crimă ar fi să te minţi pe tine însuţi, să fii în dezacord cu propriul tău adevăr, cu adâncul cunoaşterii tale asupra lucrurilor, aşa cum se înfăţişează ele conştiinţei. De fapt, renumita obiectivitate nu înseamnă altceva decât a fi în acord cu propria-ţi subiectivitate, cu alte cuvinte, a nu minţi. Din păcate, prea multe resentimente au acumulat oamenii împotriva oamenilor, prea multe orgolii rănite există, ca trecutul să nu mai fie prezent în mintea noastră, ca să putem uita. Dar nu cumva e vorba de ceva mai adânc, nu cumva omul s-a născut tiran, nu cumva omul se urăşte pe sine în alţii, nu cumva a devenit ucigaş nu pentru a-i suprima pe ceilalţi, ci pentru a se ucide pe sine în ceilalţi ? E foarte posibil ca frica să fie mai puternică decât dorinţa de dreptate. Poate că nu condiţia lui socială îl îngrozeşte pe om, nici foamea, ci  poate că spaima sa e provocată de condiţia umană în sine. Nu politica îl poate vindeca. Incapacitatea de-a iubi, instinctul de distrugere sunt mai degrabă metafizice şi psihologice decât politice, economice sau sociale.
              Nu a-ţi păstra seninătatea în inconştienţă, cum inconştient încearcă să facă atâta lume, ci a-ţi dobândi seninătatea după ce ţi-ai dat seama de atrocitate, şi în ciuda atrocităţii. Dar de vreme ce, într-un final, conştient sau inconştient, suntem în aşteptare, e posibil să se întâmple ceva, poate mâine…Cum speră vagabonzii lui Beckett din ”Aşteptându-l pe Godot”, poate că îngerul, venit să-i înştiinţeze că nu azi va veni Cel Aşteptat, o să vină cândva să spună că mâine a devenit azi. E nădejdea noastră deznădăjduită.

              Se pare că ateul André Gide ar fi spus înainte de a muri: “Am încredere”. În fond, a avea încredere e infinit mai greu decât a nu avea încredere. Ştiu că mâine va fi un cer nou. Ştiu că mâine va fi altfel. Ştiu că miracolul e mâine. Şi am dreptate. După cum afirma si un scriitor foarte drag mie, fiecare din noi are dreptate, numai ceilalţi greşesc. Cu o singură condiţie: nici unul dintre noi să nu-şi închipuie că e celălalt. 







5 comentarii:

  1. Ma bucur sa te revad prin una dintre postarile tale. Spor la scris, iti doresc, spre toate cele bune si cu folos !

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Te mai astept, Bogdan ! Multa pace si lumina in suflet !

      Ștergere
  2. Dacă-ţi spun că spiritul uman se revoltă împotria lui însuşi din momentul în care descoperă că e propriul lui creator, câţi teologi aprind lumânări în ideea că în foc mă mistui eu? Căutăm justificări pentru instinctul cel mai puternic din noi, cel criminal. Justificarea e simplă. Competiţia, care, pe măsură ce habitatul e din ce în ce mai suprapopulat, devine tot mai dură!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Intr-adevar, mediul propice spiritului revoltat devine societatea în care marile inegalităţi sunt ... de-a lungul avatarurilor speciei umane, o conştiinţă mai amplă despre sine.

      Ștergere