sâmbătă, 20 februarie 2016

Demonul libertăţii


                                                 

                                                “Mă cred în infern, deci şi sunt în el.”   

                                                                     (Arthur Rimbaud)


                                                 



         În deşert a pătruns demonul spre Iisus şi el locuieşte în pustietăţi, pustiuri ale nisipului, ale apelor amare şi ale stâncilor, pustiuri ale mulţimilor sau ale celor ce poartă o inimă lipsită de iubire şi speranţă…Nu e bine ca omul să fie singur. Nu e bine nici ca omul să fie mulţime; şi atunci ar însemna că e singur, căci oamenii pot fi singuri în masă. Singurătatea este o stare divină la om, dar care se schimbă repede în a fi diabolică: “în singurătate un om conversează cu el însuşi şi, cum a spus un înţelept, nu e totdeauna sigur că nu conversează acolo cu duşmanul său.” (Daniel Defoe).

       Putem spune că orice ordine socială veritabilă se bazează pe vecinătatea trăită care este relaţia aproapelui cu aproapele. Dar cine este aproapele meu? Cel care are nevoie de ajutorul meu sau cel care mi-l dă? Nu poate exista ordine adevărată decât în libertate, dar nu poate exista libertate adevărată fără  sentimentul răspunderii  fiecăruia faţă de celalalt, fiindcă libertatea e incompatibilă cu slăbiciunea, cu egoismul şi cu nepăsarea.  Cei care nu au înţeles încă nici acum    libertatea este esenţialmente incompatibilă cu toate acestea, cei care nu ştiu să dovedească faptic că au înţeles asta, aceştia nu au dreptul să-şi spună democraţi - ei nu merită nimic mai bun decât un dictator. Libertatea nu este un drept, ci un risc care trebuie asumat în fiecare clipă, pe plan politic ca şi în spirit. Libertatea fără condiţii e o fantomă, anunţând cele mai mari calamităţi, iar simplul fapt că mulţi o revendică şi o cer fără condiţii şi fără un scop măreţ şi definitoriu, dovedeşte că s-au făcut ei înşişi incapabili de libertate. Cei care nu au înţeles că libertatea înseamnă răspundere, aceştia nu au nici un drept să-şi revendice o libertate din care ei nu ar şti să scoată nimic dacă ar primi-o şi care le-ar provoca mai multă frică decât poftă, dacă i-ar cunoaşte condiţiile.

       Să admitem acest adevăr compromiţător: Hitler nu era în afara umanităţii, ci în ea. El era în noi înainte de a fi împotriva noastră, fiindcă adversarul se află totdeauna în noi înşine. Si mort, el ne va ocupa fără să mai tragă măcar un singur glonţ dacă nu recunoaştem în el o parte din noi înşine, partea diavolului în inimile noastre.

      Nu am ştiut şi nici acum nu ştim să-l vedem pe demon în mijlocul nostru. Scamatoria a reuşit.  Am fost prinşi în capcană. Dacă diavolul este Hitler, noi suntem de partea cea bună? E un duşman înfrânt, deci noi am terminat lupta? Diavolul nici nu cere mai mult; el adoră constiinţa împăcată a noastră. Este poarta cea mai mare prin care intră de preferinţă în noi, făcându-se anunţat cu un nume fals. 







sâmbătă, 7 noiembrie 2015

Marele exil interior



                                 “Acolo  jos sunt vulturi care mănâncă inconsumabile inimi.”

                                                                                         Matteo Palmieri


                                                   


              “Il faut tenter de vivre”, ne-a spus Valéry, care știa ceva despre dificultățile ce se opun unei asemenea ȋncercări. Luciditatea nu e cea mai mică dintre ele, subminând necontenit toate suporturile ideologice menite să prefacă viața ȋntr-un joc acceptabil. Trebuie să ne supunem, trebuie să renunțăm, trebuie să consimțim: altfel nu putem ȋndura ceea ce ni se oferă. Cine se ȋnclină merge pe drumul cel bun; broșura cu instrucțiuni trebuie ȋnvățată pe de rost și recitată seară de seară ȋn pat, când trebuie să stingem lumina și vine clipa groazei.

             Nu putem fi niciodată pe deplin siguri: clarviziunea stă la pândă ȋn tristețea irecuzabilă a fiecărui amurg, ȋn zbuciumul ȋndurerat al fiecărei treziri. Suntem ȋntotdeauna pe punctul de a ȋncepe să ȋnțelegem, chiar dacă e vorba de o cunoaștere pur negativă, demolatoare de iluzii, care nici măcar nu pune o piatră ȋn cuibul de unde fură oul unei certitudini. Când ȋncepe insinuarea dezamăgirii, ȋn pofida unei urzeli a mistificării, se vede compromisă ȋntreaga “țesătură”, iar ȋn ultimă analiză datele reale favorizează negarea mirajelor. Si atunci tânjim după credulitatea pierdută din  perversiune sau boală, suferim de nostalgia greșelii, ducem lipsa oricărei ȋncurcături consimțite…


           Dacă termenul “seninătate” ar avea vreun sens, potrivit definiției ce i se dă ȋn mod obișnuit, nu ar putea semnifica decât “lipsa dorințelor”, fiindcă din dorință ni se naște anxietatea. Această ȋnțelepciune tragică poate fi prea bine dionisiacă: lipsește ȋnsă “dansul”, forța care preface ȋn jubilație silnicul “da” spus iremediabilului. Revelația esențială nu acordă această putere, după cum, pe de altă parte, nici nu ne ȋmpiedică s-o avem. Mai bătrâni ȋnsă și mai consumați decât grecii, creștini, pe scurt,  afirmarea de către noi a deșertăciunii ființei este nostalgică, statuie amară de sare din pricină că a ȋntors capul ȋn urmă prin amintire: treji, ȋn chip inechivoc și ireversibil treji, ducem dorul visului nostru lung, stabilității pierdute a marilor cuvinte ce nu mai ascund nimic.






sâmbătă, 27 iunie 2015

Tentaţia inocenţei


                                                      

                                 “ Dumnezeu este drept:  el ştie că sufăr şi că sunt nevinovat.”
                                                                      

                                                           Jean-Jaques Rousseau - “Visările unui hoinar singuratic”



                                             




          Dintotdeauna am avut obsesia maladivă a regăsirii unui paradis pierdut, dintotdeauna am căutat lumina angelică a copilăriei,  frumuseţea neprihănită a “primei clipe”, liniştea tămăduitoare dincolo de zbucium şi vacarm, neobişnuitul dincolo de peisajul mundan, naturaleţea dincolo de spectacolul cotidian.  E de aşteptat ca un filosof nihilist să spună că “omul modern bricolează în incurabil” de vreme ce trăim deprinşi cu tristeţea şi insatisfacţia şi, chiar dacă ne raportăm uneori la viaţă ca la un eveniment ce trebuie celebrat cu exuberanţă şi mult fast, suntem conştienţi cu toţii că ea înseamnă şi dramă şi suferinţă, iar acest trecut agitat, anii zbuciumaţi ai istoriei personale nu fac decât să ne despartă de începuturile noastre serafice.

           Si cu toate acestea, răscolind pozele  din copilărie, observ nişte ochi întrebători şi curioşi, marcaţi de stupefacţia de a exista:  constat că nu m-am schimbat extrem de mult de atunci de vreme ce uluirea primordială mi-a rămas.  Chiar şi astăzi, pentru a  scăpa de neliniştea care îmi dă uneori târcoale şi mă apasă, privesc  lumea cu o atenţie nostalgică şi o contemplu ca şi cum nu i-aş aparţine, ca şi cum totul mi s-ar înfăţişa pentru prima dată, exact ca dinaintea dobândirii conştiinţei răului şi a inevitabilului sfârşit. De altfel, când aveam vreo zece  ani am trait câteva zile de aprilie şi  de mai pe care nu pot şi nici nu trebuie să mi le scot vreodată din minte. Alergam fără ideal şi fără dramă de-a lungul câmpiei pline de flori, poposeam visătoare sub teiul din curtea bunicii (teiul sub care timpul încă se opreşte), alergam nestingherită de-a lungul întinderilor înverzite, cu inexprimabila bucurie de a fi. Au existat deci primăveri în care nuanţele, minunăţiile, luminile unui paradis de care încă îmi mai aminteam aveau o rezonanţă mistică asupra mea, iar splendoarea de atunci, culorile de atunci mă obsedează şi nu aş fi pe deplin sinceră dacă aş afirma că lumea nu e nici mai mult nici mai puţin decât o dezolantă închisoare fără putinţă de eliberare. Mai târziu, către cincisprezece-şaisprezece  ani, la vârsta când toţi devenim ca prin minune pascalieni, fără să fi avut neapărat tangenţe literare cu  Pascal, uitându-mă  la cerul înstelat mă cuprindea tainic vertijul spaţiilor infinite: imposibilitatea de a ne imagina o lume fără limite, incapacitatea de a concepe infinitul – aceasta  cred că este de fapt carenţa noastră spirituală.   

         “Fiţi realişti: cereţi imposibilul ! ” –  cuvintele acestea au fost scandate în timpul revoluţiei franceze şi nu au fost în zadar, ele aducând totuşi o schimbare în lume. Poate că imposibilul este intangibil, dar asta nu anulează  farmecul contemplării, uluirea în faţa spectacolului existenţial ca modalitate de a supravieţui absurdului şi de a te situa dincolo de bine şi de rău. De altfel, cred că sentimentul minunării şi al uimirii în faţa lumii legat de sentimentul concomitent că totul nu-i decât suferinţă ar putea fi temeiul unui posibil umanism metafizic. Astfel, celebrei maxime a lui Sartre conform căreia “ Ceilalţi sunt infernul” i se poate răspunde cu “Ceilalţi sunt noi înşine”, iar dacă nu ne stă în putere să tranformăm lumea într-un loc mai bun împreună, să încercăm măcar să facem din ea un drum mai puţin dezagreabil, mai puţin dificil şi sinuos.