Marele exil interior

                                 “Acolo  jos sunt vulturi care mănâncă inconsumabile inimi.”

                                                                                         Matteo Palmieri

                                                   

              “Il faut tenter de vivre”, ne-a spus Valéry, care știa ceva despre dificultățile ce se opun unei asemenea ȋncercări. Luciditatea nu e cea mai mică dintre ele, subminând necontenit toate suporturile ideologice menite să prefacă viața ȋntr-un joc acceptabil. Trebuie să ne supunem, trebuie să renunțăm, trebuie să consimțim: altfel nu putem ȋndura ceea ce ni se oferă. Cine se ȋnclină merge pe drumul cel bun; broșura cu instrucțiuni trebuie ȋnvățată pe de rost și recitată seară de seară ȋn pat, când trebuie să stingem lumina și vine clipa groazei.

             Nu putem fi niciodată pe deplin siguri: clarviziunea stă la pândă ȋn tristețea irecuzabilă a fiecărui amurg, ȋn zbuciumul ȋndurerat al fiecărei treziri. Suntem ȋntotdeauna pe punctul de a ȋncepe să ȋnțelegem, chiar dacă e vorba de o cunoaștere pur negativă, demolatoare de iluzii, care nici măcar nu pune o piatră ȋn cuibul de unde fură oul unei certitudini. Când ȋncepe insinuarea dezamăgirii, ȋn pofida unei urzeli a mistificării, se vede compromisă ȋntreaga “țesătură”, iar ȋn ultimă analiză datele reale favorizează negarea mirajelor. Si atunci tânjim după credulitatea pierdută din  perversiune sau boală, suferim de nostalgia greșelii, ducem lipsa oricărei ȋncurcături consimțite…

           Dacă termenul “seninătate” ar avea vreun sens, potrivit definiției ce i se dă ȋn mod obișnuit, nu ar putea semnifica decât “lipsa dorințelor”, fiindcă din dorință ni se naște anxietatea. Această ȋnțelepciune tragică poate fi prea bine dionisiacă: lipsește ȋnsă “dansul”, forța care preface ȋn jubilație silnicul “da” spus iremediabilului. Revelația esențială nu acordă această putere, după cum, pe de altă parte, nici nu ne ȋmpiedică s-o avem. Mai bătrâni ȋnsă și mai consumați decât grecii, creștini, pe scurt,  afirmarea de către noi a deșertăciunii ființei este nostalgică, statuie amară de sare din pricină că a ȋntors capul ȋn urmă prin amintire: treji, ȋn chip inechivoc și ireversibil treji, ducem dorul visului nostru lung, stabilității pierdute a marilor cuvinte ce nu mai ascund nimic.