"I saw the angel in the marble and
carved until I set him free."
Michelangelo
Era o lume tulbure şi închisă în sine,
în care umbra acoperea lumina , iar tragicul depăşea limitele obişnuitului, o
lume populată de tineri palizi şi fără iluzii, de oameni posedaţi şi obsedaţi
de idei fixe şi de spaime noi, o lume în care faptele erau rare, dar gândurile
furtunoase...Niciodată n-am urât moartea mai mult decât în asemenea clipe şi
n-am admirat nici un om în carne şi oase mai mult ca pe acele “cadavre celebre”,
acoperite de lespezi şi secole, care îi făceau o concurenţă vinovată lui
Dumnezeu.
Mi-aduc aminte chiar şi locurile şi
clipele în care m-am îmbătat cu mirifica lor prezenţă: în amintirea mea, Paler
e legat de dimineţile unor zile de vară petrecute la munte pe o bancă răcoroasă
de piatră, pe o culme, alături de susurul molcom al unui izvor. Pe Hugo l-am citit prima dată într-o seară de
iarnă în casa bunicii, iar pe Verlaine l-am înţeles pe aleile cele mai
tomnatice şi mai pustii din crângul buzoian. Tie, Jules Verne al primei mele
copilării, îţi datorez răsuflarea amplă a mării, a aventurii şi a vieţii omeneşti,
ţie, Baudelaire, gustul pervers, de neuitat, pentru blesteme şi pentru
abisurile infernale. Dar pot oare să spun ce-i datorez lui Eminescu, ce-i
datorez lui Nichita? Oare nu de la ei am învăţat că viaţa e vis şi că visul e
realitate? Că orice zid este, de fapt, o uşă?
N-am vorbit eu de nu ştiu câte ori cu
Hamlet şi n-am pornit în căutarea vieţii adevărate împreună cu doctorul Faust? S-au
întălnit poate cu Don Quijote şi cu Idiotul, şi uneori cu Julien Sorel, cu
Madame Bovary sau cu “adolescentul miop”. Si parcă era dureros de greu să revii
pe locurile fericirii şi ale tinereţii; tinerele “fete în floare” râdeau şi
flecăreau etern pe malul mării, dar cel care le contempla pierdea puţin câte
puţin dreptul de a le iubi, aşa cum acelea pe care le-a iubit îşi pierduseră puterea
de a fi: nu era aceasta melancolia lui Proust? Si oare nu la Cervantes am
întalnit sfânta nebunie a Idealului şi dispreţul pentru sănătatea vulgară a
nenumăraţi Sancho Panza; la Dostoievski- divina frenezie a iubirii pentru cei
nenorociţi şi vraja funestă a tragediilor lăuntrice; la Stendhal-stoicismul
omului care vede cu luciditate lucrurile acestei lumi, înclinaţia spre sfială
în faţa tainei? Dar de ce să nu-mi amintesc, înainte de alţii, de Cioran, care
m-a purtat spre labirintul spaimelor şi spre voluptatea durerii neocolite? De
Hesse: soare şi distrugere, munţi albi, plini de nobleţe şi dansul exuberant al
geniului eliberat?
Aceasta doream să fie lumea, adevărata
patrie telurică şi celestă. In această cetate divină a sufletului, munţii lui
Leonardo slujeau ca fundal, eroii lui Michelangelo, trişti chiar şi când erau
victorioşi-ca monumente, iar luminile şi tenebrele lui Rembrandt-ca tablouri.
Si se auzeau uneori cadenţele solemne ale sonatelor lui Bach, timpii cei mai
pasionaţi ai lui Beethoven şi motivele eroice din corurile lui Wagner...
Mi-e dor de
Heidi.