Sala cu oglinzi

                               ”Fericit şi nefericit: tu eşti născut pentru acest dublu destin !”

                                                                                   (Pythia către Homer)

                                                  

        Am fost şi am rămas de părere că o viaţă trebuie să fie  mai mult decât un drum  între o naştere şi o moarte, dar ce vreau eu să obţin pe acest drum?
        Nu sunt un om al acţiunii, dar nici un om al gândirii contemplative. Imi place filosofia şi literatura, economia şi istoria, şi deşi sunt membră a unui partid politic, nu cred ca voi face vreodată carieră din asta. Mă atrag ideile şi misterele, cred în mituri şi în paradisuri pierdute. Îmi place prostia, şi mai cu seamă prostia exprimată public, fiindcă ea reprezintă substratul fin al democraţiei. Vreau bani cât să-mi păstrez libertatea, dar n-am curajul să renunţ la toate celelalte pentru a-i obţine cu orice preţ. Nici în faţa acuzaţiilor de egoism şi narcisism nu simt nevoia neapărat să mă apăr, termenul în sine fiind dubios: cine a citit atent legenda ştie că la originea întămplării s-a aflat Nemesis, cea care veghea ca totul în univers să fie în echilibru şi care, revoltată de ignoranţa şi răceala arătată de calomniatul Narcis fetelor şi nimfelor îndragostite de el, l-a pedepsit pe tânărul misogin să se înamoreze de propriul chip. El a intrat, ca şi Oedip, în destin,  execută o pedeapsă, o sentinţă divină, îndragostindu-se de chipul său. Si apoi, “narcisism” să însemne, oare, că nu mai poţi iubi decât disperat?
       Cât despre iremediabilele greşeli care m-au făcut omul de azi, mă consolează de fiecare dată o vorbă de-a lui Alain care sună cam aşa: ”Adevărurile care nu provin dintr-o greşeală seamănă oamenilor care n-au avut copilărie”. Dar există greşeli şi greşeli.
        Sunt o idealistă şi o distrugătoare, o visătoare şi o sceptică, o lirică şi o cinică. Un om al extremelor şi al contradicţiilor: o “Amfisbena”. Sunt bizară, un fel de “oximoron uman”: câteodată sunt o sentimentală care se înduioşează când noaptea, în singurătate, pătrunde vag prin obloanele închise un simplu acord de vals vienez, chinuit la un pian, un copil care se topeşte de emoţie privind un biet cer uniform, de culoarea ceţii, pe care nu-l mângâie niciun nor negru sau alb, o nefericită care poate să simtă o dragoste mâhnită pentru o bătrână necunoscută, pentru un prieten mort, pentru o floare ruptă, pentru o casă mohorâtă.
         Alteori, dimpotrivă, devin lupul lui Hobbes, cu colţi care simt nevoia să muşte şi să sfâşie, dar după o asemenea furie mistuitoare şi după un asemenea negativism radical iese la iveală fantezista care-şi imaginează isprăvi imposibile, care deformează realitatea, care proiectează în oglinda comodă a imaginaţiei instinctele sale cele mai sălbatice, dorinţele sale cele mai nesăbuite, care îi face mai mari decât sunt în realitate pe oamenii pe care îi iubeşte şi pe cei pe care nu-i iubeşte, luând din viaţa însăsi elementul real pentru a-l exagera în vis. Grecii antici spuneau că zeii se diferenţiază de oameni prin faptul că picioarele lor nu ating pământul, fiindcă nu au nevoie de nici un punct de sprijin. A te apropia de zei ar semnifica, deci, conform concepţiei lor, a te interesa cât mai puţin pe unde calci. Imi place să cred că am fost şi eu binecuvântată cândva cu asemenea momente. Pare-mi-se că acum, nu mă mai pot descurca, însă, fără puncte de sprijin.