sâmbătă, 27 iunie 2015

Tentaţia inocenţei


                                                      

                                 “ Dumnezeu este drept:  el ştie că sufăr şi că sunt nevinovat.”
                                                                      

                                                           Jean-Jaques Rousseau - “Visările unui hoinar singuratic”



                                             




          Dintotdeauna am avut obsesia maladivă a regăsirii unui paradis pierdut, dintotdeauna am căutat lumina angelică a copilăriei,  frumuseţea neprihănită a “primei clipe”, liniştea tămăduitoare dincolo de zbucium şi vacarm, neobişnuitul dincolo de peisajul mundan, naturaleţea dincolo de spectacolul cotidian.  E de aşteptat ca un filosof nihilist să spună că “omul modern bricolează în incurabil” de vreme ce trăim deprinşi cu tristeţea şi insatisfacţia şi, chiar dacă ne raportăm uneori la viaţă ca la un eveniment ce trebuie celebrat cu exuberanţă şi mult fast, suntem conştienţi cu toţii că ea înseamnă şi dramă şi suferinţă, iar acest trecut agitat, anii zbuciumaţi ai istoriei personale nu fac decât să ne despartă de începuturile noastre serafice.

           Si cu toate acestea, răscolind pozele  din copilărie, observ nişte ochi întrebători şi curioşi, marcaţi de stupefacţia de a exista:  constat că nu m-am schimbat extrem de mult de atunci de vreme ce uluirea primordială mi-a rămas.  Chiar şi astăzi, pentru a  scăpa de neliniştea care îmi dă uneori târcoale şi mă apasă, privesc  lumea cu o atenţie nostalgică şi o contemplu ca şi cum nu i-aş aparţine, ca şi cum totul mi s-ar înfăţişa pentru prima dată, exact ca dinaintea dobândirii conştiinţei răului şi a inevitabilului sfârşit. De altfel, când aveam vreo zece  ani am trait câteva zile de aprilie şi  de mai pe care nu pot şi nici nu trebuie să mi le scot vreodată din minte. Alergam fără ideal şi fără dramă de-a lungul câmpiei pline de flori, poposeam visătoare sub teiul din curtea bunicii (teiul sub care timpul încă se opreşte), alergam nestingherită de-a lungul întinderilor înverzite, cu inexprimabila bucurie de a fi. Au existat deci primăveri în care nuanţele, minunăţiile, luminile unui paradis de care încă îmi mai aminteam aveau o rezonanţă mistică asupra mea, iar splendoarea de atunci, culorile de atunci mă obsedează şi nu aş fi pe deplin sinceră dacă aş afirma că lumea nu e nici mai mult nici mai puţin decât o dezolantă închisoare fără putinţă de eliberare. Mai târziu, către cincisprezece-şaisprezece  ani, la vârsta când toţi devenim ca prin minune pascalieni, fără să fi avut neapărat tangenţe literare cu  Pascal, uitându-mă  la cerul înstelat mă cuprindea tainic vertijul spaţiilor infinite: imposibilitatea de a ne imagina o lume fără limite, incapacitatea de a concepe infinitul – aceasta  cred că este de fapt carenţa noastră spirituală.   

         “Fiţi realişti: cereţi imposibilul ! ” –  cuvintele acestea au fost scandate în timpul revoluţiei franceze şi nu au fost în zadar, ele aducând totuşi o schimbare în lume. Poate că imposibilul este intangibil, dar asta nu anulează  farmecul contemplării, uluirea în faţa spectacolului existenţial ca modalitate de a supravieţui absurdului şi de a te situa dincolo de bine şi de rău. De altfel, cred că sentimentul minunării şi al uimirii în faţa lumii legat de sentimentul concomitent că totul nu-i decât suferinţă ar putea fi temeiul unui posibil umanism metafizic. Astfel, celebrei maxime a lui Sartre conform căreia “ Ceilalţi sunt infernul” i se poate răspunde cu “Ceilalţi sunt noi înşine”, iar dacă nu ne stă în putere să tranformăm lumea într-un loc mai bun împreună, să încercăm măcar să facem din ea un drum mai puţin dezagreabil, mai puţin dificil şi sinuos.







2 comentarii:

  1. Contemplarea este starea de dincolo de fericire. Dacă majoritatea oamenilor îşi doresc să fie fericiţi, ori mai bine, dacă se socotesc împliniţi când cred că au atins fericirea, înseamnă că s-au plafonat. Dincolo de fericire este contemplarea, este momentul în care cele nevăzute (uneori doar simţite, crezute) devin palpabile, este în care practic poţi simţi mirosul fructului oprit, al cunoaşterii desăvârşite, al re-cunoaşterii, momentul de dinainte de a fi. :) Seară faină să ai, Adina!

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Sa facem tot posibilul sa ne lasam "uimiti", atat cat e cu putinta ! O seara linistita si dumneavoastra si va mai astept pe aici !

      Ștergere