Marele exil interior

                                 “Acolo  jos sunt vulturi care mănâncă inconsumabile inimi.”

                                                                                         Matteo Palmieri

                                                   

              “Il faut tenter de vivre”, ne-a spus Valéry, care știa ceva despre dificultățile ce se opun unei asemenea ȋncercări. Luciditatea nu e cea mai mică dintre ele, subminând necontenit toate suporturile ideologice menite să prefacă viața ȋntr-un joc acceptabil. Trebuie să ne supunem, trebuie să renunțăm, trebuie să consimțim: altfel nu putem ȋndura ceea ce ni se oferă. Cine se ȋnclină merge pe drumul cel bun; broșura cu instrucțiuni trebuie ȋnvățată pe de rost și recitată seară de seară ȋn pat, când trebuie să stingem lumina și vine clipa groazei.

             Nu putem fi niciodată pe deplin siguri: clarviziunea stă la pândă ȋn tristețea irecuzabilă a fiecărui amurg, ȋn zbuciumul ȋndurerat al fiecărei treziri. Suntem ȋntotdeauna pe punctul de a ȋncepe să ȋnțelegem, chiar dacă e vorba de o cunoaștere pur negativă, demolatoare de iluzii, care nici măcar nu pune o piatră ȋn cuibul de unde fură oul unei certitudini. Când ȋncepe insinuarea dezamăgirii, ȋn pofida unei urzeli a mistificării, se vede compromisă ȋntreaga “țesătură”, iar ȋn ultimă analiză datele reale favorizează negarea mirajelor. Si atunci tânjim după credulitatea pierdută din  perversiune sau boală, suferim de nostalgia greșelii, ducem lipsa oricărei ȋncurcături consimțite…

           Dacă termenul “seninătate” ar avea vreun sens, potrivit definiției ce i se dă ȋn mod obișnuit, nu ar putea semnifica decât “lipsa dorințelor”, fiindcă din dorință ni se naște anxietatea. Această ȋnțelepciune tragică poate fi prea bine dionisiacă: lipsește ȋnsă “dansul”, forța care preface ȋn jubilație silnicul “da” spus iremediabilului. Revelația esențială nu acordă această putere, după cum, pe de altă parte, nici nu ne ȋmpiedică s-o avem. Mai bătrâni ȋnsă și mai consumați decât grecii, creștini, pe scurt,  afirmarea de către noi a deșertăciunii ființei este nostalgică, statuie amară de sare din pricină că a ȋntors capul ȋn urmă prin amintire: treji, ȋn chip inechivoc și ireversibil treji, ducem dorul visului nostru lung, stabilității pierdute a marilor cuvinte ce nu mai ascund nimic.

Tentaţia inocenţei

                                                      

                                 “ Dumnezeu este drept:  el ştie că sufăr şi că sunt nevinovat.”

                                                                      

                                                           Jean-Jaques Rousseau - “Visările unui hoinar singuratic”

                                             

          Dintotdeauna am avut obsesia maladivă a regăsirii unui paradis pierdut, dintotdeauna am căutat lumina angelică a copilăriei,  frumuseţea neprihănită a “primei clipe”, liniştea tămăduitoare dincolo de zbucium şi vacarm, neobişnuitul dincolo de peisajul mundan, naturaleţea dincolo de spectacolul cotidian.  E de aşteptat ca un filosof nihilist să spună că “omul modern bricolează în incurabil” de vreme ce trăim deprinşi cu tristeţea şi insatisfacţia şi, chiar dacă ne raportăm uneori la viaţă ca la un eveniment ce trebuie celebrat cu exuberanţă şi mult fast, suntem conştienţi cu toţii că ea înseamnă şi dramă şi suferinţă, iar acest trecut agitat, anii zbuciumaţi ai istoriei personale nu fac decât să ne despartă de începuturile noastre serafice.

           Si cu toate acestea, răscolind pozele  din copilărie, observ nişte ochi întrebători şi curioşi, marcaţi de stupefacţia de a exista:  constat că nu m-am schimbat extrem de mult de atunci de vreme ce uluirea primordială mi-a rămas.  Chiar şi astăzi, pentru a  scăpa de neliniştea care îmi dă uneori târcoale şi mă apasă, privesc  lumea cu o atenţie nostalgică şi o contemplu ca şi cum nu i-aş aparţine, ca şi cum totul mi s-ar înfăţişa pentru prima dată, exact ca dinaintea dobândirii conştiinţei răului şi a inevitabilului sfârşit. De altfel, când aveam vreo zece  ani am trait câteva zile de aprilie şi  de mai pe care nu pot şi nici nu trebuie să mi le scot vreodată din minte. Alergam fără ideal şi fără dramă de-a lungul câmpiei pline de flori, poposeam visătoare sub teiul din curtea bunicii (teiul sub care timpul încă se opreşte), alergam nestingherită de-a lungul întinderilor înverzite, cu inexprimabila bucurie de a fi. Au existat deci primăveri în care nuanţele, minunăţiile, luminile unui paradis de care încă îmi mai aminteam aveau o rezonanţă mistică asupra mea, iar splendoarea de atunci, culorile de atunci mă obsedează şi nu aş fi pe deplin sinceră dacă aş afirma că lumea nu e nici mai mult nici mai puţin decât o dezolantă închisoare fără putinţă de eliberare. Mai târziu, către cincisprezece-şaisprezece  ani, la vârsta când toţi devenim ca prin minune pascalieni, fără să fi avut neapărat tangenţe literare cu  Pascal, uitându-mă  la cerul înstelat mă cuprindea tainic vertijul spaţiilor infinite: imposibilitatea de a ne imagina o lume fără limite, incapacitatea de a concepe infinitul – aceasta  cred că este de fapt carenţa noastră spirituală.   

         “Fiţi realişti: cereţi imposibilul ! ” –  cuvintele acestea au fost scandate în timpul revoluţiei franceze şi nu au fost în zadar, ele aducând totuşi o schimbare în lume. Poate că imposibilul este intangibil, dar asta nu anulează  farmecul contemplării, uluirea în faţa spectacolului existenţial ca modalitate de a supravieţui absurdului şi de a te situa dincolo de bine şi de rău. De altfel, cred că sentimentul minunării şi al uimirii în faţa lumii legat de sentimentul concomitent că totul nu-i decât suferinţă ar putea fi temeiul unui posibil umanism metafizic. Astfel, celebrei maxime a lui Sartre conform căreia “ Ceilalţi sunt infernul” i se poate răspunde cu “Ceilalţi sunt noi înşine”, iar dacă nu ne stă în putere să tranformăm lumea într-un loc mai bun împreună, să încercăm măcar să facem din ea un drum mai puţin dezagreabil, mai puţin dificil şi sinuos.

Dincolo de bine şi rău

                                                  „Las moştenire nimănui nimicul.” 

                                                                                    (Jorge Luis Borges)

                                                         

        „Prietene, suntem ca-n Luntrea ta mortuară. Nici unul din cele treizeci şi două de vânturi  nu ne mai slujeşte; ȋn juru-ne marea sălbatică, şi deasupra capetelor noastre , norul roşu de furtună. Ce-ţi pasă că te va-nghiţi rechinul  sau că te va spinteca trăsnetul? E totuna şi nici un  profet nu-ţi va vesti ceva mai bun. De aceea, astupă-ţi urechile aşa cum fac  eu şi lasă-ţi slobode poftele cele mai tainice: acesta e ultimul drept al celui osândit la moarte .” ( Hebbel, „Nibelungii”)

         Am ajuns ȋntr-un punct al istoriei când e necesar, cred, să se amplifice noţiunea de filosofie. Privind retrospectiv, ţin să menţionez că nu lecturile m-au format cu adevărat ca om, ci ȋntâmplările şi ȋntâlnirile. Cu toate acestea, e corect să spun ca maturizarea şi trezirea mea la conştiinţă a coincis cu pasiunea  pentru filosofie. Astfel, pe când eram la sfârşitul liceului nu credeam decât ȋn sisteme; mai apoi, studentă fiind,  tot ce gândeam nu era altceva decât o luptă ȋmpotriva oricărei forme de sistem. 

      Cine e filosof?  „Primul care ajunge să fie ros de interogaţii esenţiale şi mulţumit că e torturat de o racilă atât de notabilă”. Am să vă citez un exemplu sau, dacă preferaţi,  un caz real. Ani de-a rândul, Cioran a fost vizitat de un cerşetor care venea sa-i pună ȋntrebări despre Dumnezeu, despre materie, despre rău,  la care, evident, filosoful nihilist nu-i putea răspunde. Purta acele ȋntrebări ȋn el ȋnsuşi, le dădea târcoale ȋn toate sensurile, se confunda cu ele. Cioran nu cunoscuse „pe nimeni mai captivat, mai preocupat de insolubil şi inextricabil.” Intr-o zi, ȋntr-un moment de descurajare, i-a mărturisit   că-şi merita condiţia, că nu era decât cerşetor şi nimic altceva şi că atât modul său de existenţă, cât şi obsesiile sale i se păreau la fel de vrednice de dispreţ. Ca să-l ȋmbărbăteze, Cioran i-a spus imediat: „Stii, ȋn clipa asta eşti pentru mine cel mai mare filosof din Paris.” Cerşetorul l-a privit cu mirare şi a crezut că-şi bate joc de el, ȋnsă era ȋn vorbele acelea un ton de sinceritate ce nu i-a scăpat şi care trebuie să-l fi impresionat. Apoi, vizitele cerşetorului s-au rărit până când au ȋncetat cu totul. Mai trăieşte? A murit? Nu se ştie. Avantajul de a nu avea domiciliu e posibilitatea de a dispărea fără să  laşi urme. Acesta e privilegiul cerşetorului. 

       Omul acela cu adevărat  este, sau era, un filosof. Si poate că fiecare om este un pic , ȋn măsura ȋn care, mulţumită metehnelor lui, s-a străduit să ȋnainteze mereu către o treaptă mai ȋnaltă de nesiguranţă. Numai oamenii superficiali au convingeri profunde. 

                       
                                             

Vânătorii de corbi

                           
                            „We are here to live our lives so well that Death will tremble to take us.”

                                                                                                                                                Charles Bukowski

          "Va veni moartea şi va avea ochii tăi – această moarte ce ne însoţeşte fără somn, de dimineaţa până seara, surdă, ca o veche remuşcare sau ca un viciu absurd. Ochii tăi vor fi un cuvânt zadarnic, un strigăt mut, o tăcere. Astfel îi vezi în fiecare dimineaţă când singură te-apleci deasupra-ţi în oglindă. O, speranţă dragă, în ziua aceea vom şti şi noi că eşti şi viaţa, şi nimicul. Pentru toţi moartea are o privire. Va veni moartea şi va avea ochii tăi. Va fi precum sfârşitul unui viciu, cum ai vedea-n oglindă ivindu-se din nou o faţă moartă sau cum ai asculta o gură-nchisă. Şi în vâltoare coborî-vom muţi." ( Cesare Pavese)

         ...Odată, gândindu-mă la ultimele clipe din viaţa unor sinucigaşi faimoşi, am fost frapată de o oarecare predilecţie pentru „actorie”, pentru „interpretare scenică”. Mi-am pus ȋntrebarea: care a fost motivul pentru care şi-au regizat atât de atent şi detaliat sfârşitul? Ce anume i-a făcut să le pese de modul ȋn care ceilalţi ȋi vor privi după moarte, dat fiind faptul că au hotărât că nu mai doresc să trăiască?  Singura justificare pe care am reuşit să o găsesc e, poate, superficială şi dogmatică, dar e totuşi reprezentativă pentru modul în care gândesc şi privesc lumea. Astfel, m-am gândit că acei sinucigaşi şi-au pus toată iubirea ce o simţeau  faţă de viaţă ȋn moartea lor meticulos premeditată. Somptuoasa şi impunătoarea delicateţe cu care au avut grijă de amănunte ce nu ar fi trebuit să conteze, să semnifice nimic pentru ei, demonstrează că nu erau deloc indiferenţi faţă de lumea pe care o părăseau. Cesare Pavese, de pildă, a fost pe la redacţiile câtorva ziare şi s-a interesat ce fotografii ale sale se găseau ȋn arhivă, exprimându-şi chiar şi preferinţele ȋn acest sens. Abia după aceea a mers la un hotel din Torino, a închiriat o cameră, şi-a scos pantofii, ca să nu murdărească aşternutul, a înghiţit un pumn de somnifere şi s-a întins pe pat aşteptându-şi sfârşitul. 

          Gide era convins că e periculos să te cunoşti prea bine, că e primejdios să te analizezi prea mult, deoarece oricine devine conştient de limitele sale îşi mărgineşte fiinţa; o omidă care ar ȋncerca să se analizeze, să se cunoască n-ar putea deveni niciodată fluture. Pavese certifică asta, prin uluitorul său exemplu. Să scrii sute de pagini despre "meseria de a trăi" pentru ca, pe ultima pagină, să ajungi la concluzia că e nevoie nu de vorbe, ci de "un gest", şi să te sinucizi. Cunoaştem un lucru, susţine el, numai când avem ocazia să-l întâlnim a doua oară. Moartea, însă, o întâlneşti o singură dată. Poate de aceea nu ştim nimic despre ea. Pe de altă parte, e evident că ceea ce e prea bine analizat, explicat şi cunoscut tinde să ȋşi pierdă farmecul şi interesul. Hemingway, un alt sinucigaş  celebru, afirma cu tărie că: „Viaţa e frumoasă şi merită să lupţi pentru ea”. Sunt de acord..ȋn special cu a doua parte.

         

                                                                       

Antidoturi

                                          

                             “Vor putea rupe toate florile, însă nu vor putea opri primăvara.”

                                                                                                  Pablo Neruda

         

            (“One day”-o piesă care, de la început până la sfârşit, îmi stârneşte cele mai complexe
 şi contradictorii stări sufleteşti.) 

             Cred că cea mai mare minciună, cea mai mare crimă ar fi să te minţi pe tine însuţi, să fii în dezacord cu propriul tău adevăr, cu adâncul cunoaşterii tale asupra lucrurilor, aşa cum se înfăţişează ele conştiinţei. De fapt, renumita obiectivitate nu înseamnă altceva decât a fi în acord cu propria-ţi subiectivitate, cu alte cuvinte, a nu minţi. Din păcate, prea multe resentimente au acumulat oamenii împotriva oamenilor, prea multe orgolii rănite există, ca trecutul să nu mai fie prezent în mintea noastră, ca să putem uita. Dar nu cumva e vorba de ceva mai adânc, nu cumva omul s-a născut tiran, nu cumva omul se urăşte pe sine în alţii, nu cumva a devenit ucigaş nu pentru a-i suprima pe ceilalţi, ci pentru a se ucide pe sine în ceilalţi ? E foarte posibil ca frica să fie mai puternică decât dorinţa de dreptate. Poate că nu condiţia lui socială îl îngrozeşte pe om, nici foamea, ci  poate că spaima sa e provocată de condiţia umană în sine. Nu politica îl poate vindeca. Incapacitatea de-a iubi, instinctul de distrugere sunt mai degrabă metafizice şi psihologice decât politice, economice sau sociale.

              Nu a-ţi păstra seninătatea în inconştienţă, cum inconştient încearcă să facă atâta lume, ci a-ţi dobândi seninătatea după ce ţi-ai dat seama de atrocitate, şi în ciuda atrocităţii. Dar de vreme ce, într-un final, conştient sau inconştient, suntem în aşteptare, e posibil să se întâmple ceva, poate mâine…Cum speră vagabonzii lui Beckett din ”Aşteptându-l pe Godot”, poate că îngerul, venit să-i înştiinţeze că nu azi va veni Cel Aşteptat, o să vină cândva să spună că mâine a devenit azi. E nădejdea noastră deznădăjduită.

              Se pare că ateul André Gide ar fi spus înainte de a muri: “Am încredere”. În fond, a avea încredere e infinit mai greu decât a nu avea încredere. Ştiu că mâine va fi un cer nou. Ştiu că mâine va fi altfel. Ştiu că miracolul e mâine. Şi am dreptate. După cum afirma si un scriitor foarte drag mie, fiecare din noi are dreptate, numai ceilalţi greşesc. Cu o singură condiţie: nici unul dintre noi să nu-şi închipuie că e celălalt.