„ But all I loved, I loved alone.”
Edgar Allan Poe
„– Vezi, Claire, e destul de greu de explicat.
Nu există decât o chestiune; să ştii cât valorezi. Dar, pentru asta, trebuie să-l
dai la o parte pe Socrate. Ca să te cunoşti, trebuie să acţionezi, ceea ce nu înseamnă
să şi poţi să te defineşti. Cultul eului! Mă faci să râd. Ce eu şi ce
personalitate? Când îmi privesc viaţa şi culoarea ei tainică, se ridică în mine
un fel de tremurat de lacrimi. Sunt tot atât buzele astea pe care le-am
sărutat, cât nopţile «casei în faţa lumii», tot atât copilul ăsta sărac, cât
nebunia de a trăi şi de a avea ambiţii care mă cuprinde în unele momente. Mulţi
dintre cei care mă cunosc nu mă recunosc în anumite clipe. Iar eu mă simt
pretutindeni asemănător cu imaginea inumană a lumii care e propria mea viaţă.
– Da, spune Claire, joci pe două planuri în
acelaşi timp. – Fără îndoială. Însă când aveam douăzeci de ani, citeam ca toată lumea că viaţa poate fi o comedie. Dar nu asta vreau să spun. Mai multe vieţi, mai multe planuri, desigur. Dar când actorul se află pe scenă, convenţia e acceptată. Nu, Claire, ştim bine că e serios – ne-o spune ceva.
– De ce? spune Claire.
– Pentru că, dacă actorul ar juca fără să ştie că joacă într-o piesă, atunci lacrimile lui ar fi lacrimi, iar viaţa sa ar fi o viaţă. Şi de câte ori mă gândesc la mersul progresiv al durerii şi al bucuriei în mine, ştiu bine, şi cu câtă furie, că partida pe care o joc este cea mai serioasă şi mai exaltantă dintre toate. Iar eu vreau să fiu acest actor perfect. Puţin îmi pasă de personalitatea mea şi nu vreau s-o cultiv. Vreau să fiu ceea ce mă face viaţa şi nu să fac din viaţa mea o experienţă. Eu sunt experienţa şi viaţa e cea care mă formează şi mă conduce. Dacă aş avea destulă forţă şi răbdare, ştiu la ce grad de perfectă impersonalitate aş ajunge, până la ce puseu de neant activ ar putea merge forţele mele. Ceea ce m-a oprit întotdeauna e vanitatea mea personală. Astăzi, înţeleg că a acţiona, a iubi şi a suferi înseamnă a trăi cu adevărat, dar a trăi în măsura în care eşti transparent şi îţi accepţi soarta ca unic reflex al unui curcubeu de bucurii şi de pasiuni. Calea ... Dar pentru asta e nevoie de timp, am timp acum.
Claire, după o lungă tăcere, l-a privit pe Patrice în faţă şi a spus încet:
– Multe dureri îi aşteaptă pe cei care te iubesc.
Patrice s-a sculat, având ceva disperat în privire şi a spus cu violenţă:
– Iubirea pe care mi-o poartă cineva nu mă obligă la nimic.
– Aşa e, zise Claire. Doar constatam. (Vei rămâne singur într-o bună zi.)“