Regăsire

                                       

            “Vreau cu orice preţ să merg înainte, vreau să fiu eu însumi.” 

                                                                                                                       Van Gogh

 

           Totuși cineva a avut curajul de a mă crea, de a-mi deschide ochii spre un infinit negru, ce avea mai târziu să-mi devină colorat. A avut curajul de a mă duce pe căi străine, căci nimeni nu e interesat de ecuaţie, ci de forma necunoscutelor.

           Acest cineva a îndrăznit chiar să mă înzestreze cu daruri, deşi eu nu i le-am cerut niciodată. Probabil că el a fost singurul care a crezut în mine, atunci când mi le-am refuzat. În toată bunătatea lui, m-a lăsat chiar să aleg, nu m-a obligat el cu nimic. Nu s-a sfiit să-mi dea ochi să văd fiecare răsărit, razele zilei, amurgul blând şi nopţile tăcute. Nici măcar nu m-a oprit când am vrut să văd lucruri, poate, nepermise. Mi-a dat de asemenea ochi să-mi văd prietenii şi duşmanii. Însă nu mi-a atras atenţia niciodată când îmi va fi rău. M-a lăsat să cad, să mă afund singură într-o negură adâncă, unde lacrimile au fost singurele care m-au lăsat să plutesc pe valurile lor, ca să ajung la mal. Nu mi-a arătat niciodată cât de mare este adâncimea şi cum mă pot rătăci în ea.

          Mi-a arătat iubirea, poate cel mai de preţ sentiment- extazul eternei tristeţi sacre-;    m-a purtat pe vârfuri spre o lume fără blestem, liniştită şi veselă. O lume a Adevarului. Ar trebui să fim fericiţi pentru cȃtă frumuseţe este pe lume. Cred că Iisus s-a întrupat de mii de ori în toată frumuseţea care ne-a mȃngȃiat sufletele, ochii şi urechile. Nu e oare Iisus prezent în chinurile lui Van Gogh? În zbuciumul lui între viaţă şi nebunie? Nu e Golgota lui Iisus în toată neîmpăcarea lui Nietzsche sau a lui Cioran? În suavitatea lui Beethoven? Cu lacrimi de bucurie în ochi ar trebui să mulţumim zilnic pentru cȃtă frumuseţe e în lume. Pentru cȃtă inspiraţie va naşte această frumuseţe.

         Răul în artă e undeva departe. Tocmai de aceea arta ne va ţine mereu aproape de Dumnezeu, de Bine. Şi drumul pȃnă la Dumnezeu nu e unul liniştit. Ar fi prea simplu şi vulgar. Realizez acum, în ceasul nopţii, că stau la adăpostul celui mai mare Munte. Muntele Frumuseţii. Muntele Artei. Nu e umbră aici niciodată, căci soarele luminează din toate părţile. Urȃtul nu mă poate atinge. Pentru că urȃtul are nevoie de întuneric. Aici e lumină. Staţi liniştiţi. Strămoşii noştri au luptat pentru noi şi ne-au dat arta ca salvare, refugiu şi împlinire. Vă mai întrebaţi care e menirea noastră? Speranţa? Crezul?...Nu vreau să fiu decȃt o cărămida la alinarea suferinţei celor ce vor să vină. Aşa cum eu îmi alin sufletul azi...

       Şi-aşa am văzut cum toate se repetă, zi de zi. Nimic din ce mi se arată din alte surse nu este adevărat; nimeni şi nimic nu-mi pot lua mie creatorul meu, vocea mea spirituală.

                                         Michelangelo, Crearea lui Adam ( “Capela Sixtină”), Vatican