I s-a spus simplu: EMINESCU

 

 

           ,,Era o frumusețe! O figură clasică încadrată de niște plete mari negre; o frunte înaltă și senină; niște ochi mari - la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru; un zîmbet blînd și adînc melancolic. Avea aerul unui sfînt tînăr coborît dintr-o veche icoană, un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor chinuri viitoare.” - astfel îl descrie Caragiale  pe „Luceafărul poeziei romȃneşti”.

            Studiul critic al lui Titu Maiorescu din 1889, care,încă din liceu(cȃnd îl studiam la orele de limba şi literatura romȃnă) mie mi s-a parut  memorabil prin previziunea finală asupra destinului poetic al lui Mihai Eminescu, este  o primă încercare în critica literară romȃnească de a contura un portret moral şi intelectual al lui Mihai Eminescu: "Dacă ne-ar întreba cineva: a fost fericit Eminescu? am răspunde: cine e fericit? Dar dacă ne-ar întreba: a fost nefericit Eminescu? am răspunde cu toată convingerea: nu! Ce e drept, el era un adept convins al lui Schopenhauer, era, prin urmare, pesimist. Dar acest pesimism nu era redus la plȃngerea mărginită a unui egoist nemulţumit cu soarta sa particulară, ci era eterizat sub forma cea mai senină a melancoliei pentru soarta omenirii îndeobşte; şi chiar acolo unde din poezia lui străbate indignarea în contra epigonilor şi a demagogilor înşelători avem a face cu un simţămȃnt estetic, iar nu cu o amărăciune personală."                   

            Eminescu făcea totul cu o seriozitate şi o competenţă intelectuală ieşită din tiparele obişnuite: "era omul cel mai silitor, veşnic cetind, meditȃnd, scriind", "lipsit de orice interes egoist", toate aşezate sub semnul unei seninătăţi abstracte.

            Rememorarea unor scene de la ,,Junimea”  relevă detaşarea olimpiană cu care îşi prezenta propria creaţie, după ce lucrase în nenumărate variante la ea: "Cȃnd venea în mijlocul nostru cu naivitatea sa ca de copil, care îi caştigase de mult inima tuturor, şi ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o refăcuse, o rafinase, căutȃnd mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare străină de el. Niciodată nu s-ar fi gȃndit măcar să o publice: publicarea îi era indiferentă, unul sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mȃnă şi să-1 dea la «Convorbiri literare»".  Versurile lui Eminescu arată "profunda lui emoţiune asupra începuturilor lumii, asupra vieţei omului, asupra soartei poporului romȃn."
           Poeziile celebrului poet romantic sunt străbătute de un fior transcendent, pentru că descoperă, în mod obiectiv, un adevăr esenţial asupra amorului, asupra realitaţii naturii sau a simţămȃntului naţional.  Eminescu valorifica "povara suferinţei mute prin farmecul exprimării".Astfel, concluzia criticului nu poate fi decȃt una singură, remarcabilă prin adevărul ei de necontestat, confirmat peste timp: "Acesta a fost Eminescu, aceasta este opera lui. Pe cȃt se poate omeneşte prevedea, literatura poetică romȃnă va începe secolul al XX-lea sub auspiciile geniului lui, şi forma limbei naţionale, care şi-a găsit în poetul Eminescu cea mai frumoasă înfăptuire pȃnă astăzi, va fi punctul de plecare pentru toată dezvoltarea viitoare a veştmȃntului cugetării romȃneşti."
            În ceea ce mă priveşte, cea mai mare dezamăgire, dacă îmi este permis un termen ca acesta, cea mai mare dezamăgire rezidă în faptul că marele nostru poet nu a lăsat posterităţii destul material care să vorbească despre omul Eminescu. Dar, cum mă gândeam mai curând, Eminescu trebuie  simţit  prin  piele,  să-i  atingi  poezia cu cele zece degete ale mâinii, altfel, e în zadar. În fond, o lecţie pe care am învăţat-o citindu-l (deşi nici termenul acesta nu ştiu cât de concret şi de corect exprimă experienţa eminesciană) este că orice zid este, de fapt, o uşă.  Cu toate acestea, se găsesc fragmente, ca cel pe care am să-l citez aici, în care îl regăsim pe Eminescu scriind rânduri ce nu erau menite posterităţii, caracterizate printr-o tulburătoare sinceritate:

 

          La 20 de ani mi-am împins trufia până a mă crede “geniu pustiu”, neputând adânci, tinerii înlocuiesc intensitatea prin extensiune şi putreziciunea gândirii, prin divagaţiune. Nici o notaţie exactă, ci numai găunos patetic romantic; demoni, îngeri şi genii; eroi frumoşi, perverşi şi diabolici; femei divine, bolizi de basme pueril. Pe mormântul tinereţii aruncam cei mai poetici trandafiri ai amintirii; pentru ce, deci, scuturându-şi giulgiul, s-a mai înălţat pentru mine palidul sol al dureroasei mele dezorientări literare?

 

   Oda (in metru antic) /Dor de Eminescu