Cămăşi călcate

                                “O, erai un om frumos,/şi subţire, foarte palid !…/Printre ochii tăi curgea/
                      un mănunchi de aripi albe,/ parcă cineva pe sus/ cu o coasă retezase/ din spinarea lui Isus/ aripe melodioase…/ Tu treceai mânjit pe aripi/şi cu pene şi cu fulgi./ Unde eşti tu  cel de-atuncea/ unde fugi ?”

                                                  

       No one kills the children anymore.

      "Bolnavilor, lăsaţi instrumentarul de tortură acasă, nu la asta mă refer. Bun, ca să clarific situaţia, îmbălsămat într-un patetism desfrânat, mă gândeam la traseul ăla din cărămizi galbene pe care copiii sunt obligaţi să meargă spre tărâmul împlinirii (Vrăjitorul din Oz a murit mâncat de molii, încetaţi, nu vă mai gândiţi la el, ce naiba!). Apoi am luat gândul ăsta pervers la puricat.

       Copil = (egal) de când devine conştient de sine creatura umanoidă, mai exact când îşi găseşte limitele corporale şi se preia (sau acceptă) ca entitate distinctă de colţul mesei sau de piciorul mamei, până când îşi dă seama că ceva nu e în regulă sau moare.

      Cărămida galbenă = (egal) unitate convenită în cadrul unui sistem internaţional ca fiind doza standard a iluziei. Simt nevoia să dezvolt aici, cine ştie ce cârcotaş analist aşteaptă după colţ. Fiecare cărămidă e câte un „trebuie” punitiv sau semi-punitiv aruncat înaintea copilului, de parcă nu ar fi fost de-ajuns că s-a lovit de toate cele ca sugar. „Trebuie-le” e schilodirea preferată pentru trecerea pulsiunilor sub tăcere. Astfel, aşază-te, copile, în linie, nu mai scărpina tendinţa la bube!

      Împlinire = (egal) – de abia de aici încep problemele explicative, dar să încerc – starea dorită de fiecare, privită ca fiind finalitatea frunţilor mustind a sudoare. Cotidianul a pus semnul de egalitate între împlinire şi putere financiară personală puţin cam prea des, până când am simţit că mi se face cald în halatul meu de dictator. Abcesul avea nevoie de incizie, astfel încât m-am dus la primul supermarket după un bisturiu. Cu bisturiul în buzunarul de la piept am purces la tăiere. Să existe împlinire departe de portofel? Eu cred că da, fiindcă, dacă nu ar fi fost, noi am fi devenit proprii arhitecţi ai labirintului pentru rozătoare în care am intrat nestingheriţi (vezi apariţia monedei – exerciţiu metafizic). Din postura mea de diletant prefer să asemuiesc împlinirea cu liniştea – cea din urmă devenind copilul trecut sub tăcere şi neridicat de taică-su din ţărână. Acum, pentru a nu vă strica un exerciţiu atât de frumos, precum e introspecţia, dându-vă explicaţii pentru alegerea mea, vă las cu atât. Pace vouă!"