Memento mori

                                                     

            Mă uimeşte întotdeauna gȃndul că, deşi suntem oricȃnd gata să despicăm firul de păr în patru în legătură cu alte subiecte, avem extrem de puţine idei despre moarte. Moartea e un bine sau un rău; mă tem de moarte sau o chem (spun ei). Dar asta e şi o dovadă că tot ce-i simplu ne depăşeşte. Ce-i albastrul şi ce poţi gȃndi despre albastru?  La fel se întȃmplă şi cu moartea. Despre moarte şi despre culori nu ne pricepem să discutăm. Un om tânăr priveşte lumea în faţă. N-a avut timp să şlefuiască ideea de moarte sau de neant, la a cărei grozăvie a meditat totuşi îndelung. Îmi spun: voi muri, dar asta nu înseamnă nimic, de vreme ce nu ajung s-o cred şi de vreme ce nu pot avea decȃt experienţa funestă a morţii celorlalţi. Sunt invidiosă, pentru că iubesc prea mult viaţa ca să nu fiu egoistă.  Într-o bună zi, culcată în pat, voi asculta poate cum mi se va spune: "Eşti un om curajos şi mă simt dator să fiu sincer faţă de tine: trebuie să-ţi spun că vei muri"; să fii aici, cu toată viaţa ta în mâini, cu toată teama curgând prin vene şi cu o privire de idiot. Ce însemnătate mai poate avea restul ? Valuri de sânge încep să-mi zvâcnească în tâmple şi mi se pare că aş zdrobi totul în jurul meu. În ceea ce mă priveşte, în faţa acestei lumi nu vreau nici să mint, nici să fiu minţită. Vreau să fiu lucidă până la capăt şi să-mi privesc cu ochii larg deschişi atât viaţa, cât şi sfârşitul ei, plină de sfidare şi de in­vidie. Mi-e teamă de moarte în măsura în care ea mă des­parte de lume, în masura în care mă leg de soarta oamenilor pe care îi iubesc, în loc să contemplu cerul care dăinuie.

           Dar oamenii mor, în ciuda voinţei lor, în ciuda decoruri­lor lor. Li se spune: "Când te vei vindeca...", şi ei mor. Nu vreau asemenea vorbe. Căci dacă există zile când natura minte, există altele, cum e cea de astăzi, când ea spune adevărul. Tocmai m-am întors de la înmormântarea unui om care a cucerit inimi cu sufletismul şi generozitatea lui, un om care mi-a fost un foarte bun coleg timp de 8 ani de zile. Mai ales la astfel de „evenimente” mă întrec pe mine însumi. Într-adevăr, excelez. Şi totuşi singurul lucru esenţial  pentru mine atunci era acel om din faţa mea, greu ca pământul, care prefigura propriul viitor.
          Acolo, sub pansamentul abia înroşit al cerului, mă uitam cum nişte vlăjgani îmi înhumau colegul la o adâncime de trei metri. Niciodată nu dau greş când arunc în groapă floarea pe care mi-o întinde o mână mânjită de lut. Cucernicia mea este precisă, emoţia exactă, ceafa înclinată tocmai cât se cuvine. Dar nu am niciun merit: aştept.
          Zgomotul  sicriului în pământ este ceva extrem de grav.

          R.I.P   Iliev Dănuţ