Narcoticul eticii

 

                                                   "Nu-mi place."

                                                   " De ce ? "

                                                   " Fiindcă nu mă ridic la înalţimea lui. "
 

                                                     A răspuns vreodată un om astfel ?

 

                               

                                           

 

             În epitaful pe care l-a dictat, puţin înainte de a muri, cu rugămintea de a fi aşezat pe mormântul său, Eschil spunea că „tufişurile de la Maraton şi perşii cu părul lung l-au cunoscut bine”. Nimic altceva. Nici o vorbă despre opera sa de dramaturg! Unde mai poate fi întâlnită această superioară modestie, azi, când setea de glorie a atins cote demenţiale? În subsidiar, în epitaful marelui filosof Heine nu stă scris decât atât: “A iubit trandafirii din Brenta”. Şi nu e singurul lucru de neconceput azi. Când fiul lui Sofocle, temându-se că tatăl său îl va  dezmoşteni în favoarea unui frate bastard, l-a dat în judecată pe dramaturg şi a cerut să fie pus sub interdicţie, ca senil, acesta nu s-a apărat. S-a mulţumit să le citească judecătorilor o scenă din tragedia la care tocmai lucra, Oedip la Colonos. Iar judecătorii, nu numai că l-au achitat, l-au însoţit până acasă în semn de admiraţie.

              Odată, într-o iarnă geroasă, când Eminescu se întorcea împreună cu Slavici de la redacţie,  pe stradă venea spre ei un om desculţ şi zdrenţuros: „- Uite!, grăi Eminescu, arătându-l. Iată mizeria lumii în care ne trăim zilele”. Rezemat apoi de unul dintre pachetele de cărămidă care se aflau în drumul lor, el şi-a dat silinţa să se descalţe pentru a-i da nenorocitului aceluia încălţămintea sa: ”- Ai înnebunit, omule?, i-a zis Slavici. O să-i dai tu ghetele tale, dar rămâi tu însuţi desculţ”. „- Eu?, răspunse Luceafărul poeziei româneşti. De mine să nu-ţi pese. Eu pot să umblu şi desculţ; dar el, săracul?!” Aşa era Eminescu.

               Dar se pot da, ştiu, şi alt fel de exemple. Într-o dimineaţă, atenienii au ieşit pe plajă să ia scoici pe care regula era să le depună în urnă. Dacă aveau să fie mai multe cele pe care scria numele său, Aristide trebuia să plece în exil. Când s-a ajuns la vot, un atenian care era analfabet i s-a adresat chiar lui Aristide, neştiind că era el, rugându-l să-şi scrie propriul nume. Acesta l-ar fi întrebat: "De ce vrei să-l trimiţi pe Aristide în surghiun? Ţi-a făcut ceva?" "Nu mi-a făcut nimic, ar fi răspuns cel întrebat, dar nu mai suport să aud spunându-i-se «Cel drept». M-am săturat de dreptatea lui". Aristide ar fi surâs trist şi ar fi înscris pe scoică numele său, aşa cum i se ceruse...

             “Unii oameni se trag din Socrate, alţii din ucigaşii lui Socrate”. Să nu uităm aceasta ! Şi da, poate că Michelangelo, artistul al carui vis era să sculpteze munţii, a avut dreptate: nu vom şti niciodată “cât sânge costă” să transformi zbuciumul în victorie, însă ştim că sub bolta Capelei Sixtine, Dumnezeu nu avea un slujitor, ci un rival. Un Prometeu stropit de culori în stare să-şi provoace singur vulturul pentru a-şi îndeplini visul de demiurg. Cât de mult intrigă tristeţea de pe chipul „Învingătorului” sculptat de Michelangelo: tocmai în clipa când ar trebui să dea lovitura de graţie, el renunţă la victorie. O refuză sau, pur şi simplu, nu vrea să pună capăt luptei. Obosit şi scârbit, îşi întoarce privirea în altă parte. A descoperit, se pare, ceva mai presus de biruinţă şi de vanitate. Dar ce anume ?