Însemnări din subterană

                         “A fi sau a nu fi, aceasta e întrebarea. Mai nobil e să rabzi în cuget, oare, săgeți și praștii ale ursitei rele, sau apucând o armă, să curmi al restriștilor noian? Să mori… să dormi…Nimic mai mult. Și printr-un somn să știi că pui sfârșit durerii sufletești și-atâtor mii de alte suferințe ce sunt a cărnii parte. E o-ncheiere chiar foarte de dorit. Să mori… să dormi… să dormi…Dar cine știe? Să visezi. Aici e greul. Ce fel de vise ne vor cerceta în somnul greu al morții când ne vom fi desprins din bâlciul omenesc? E tocmai ce ne-ndeamnă a șovăi, și-aici e teama care dă năpastei un trai atât de lung. Cine-ar mai sta să-ndure bătrânețea, biciul acestor vremuri, urgia asupririi, jignirea adusă numelui de om, durerea dragostei ne-mpărtășite, disprețul pentru tot ce-i bun in om ?”

                                                                                                Hamlet

 

 

                                              

 

              

              “Nu se naşte-n mine nici un gând care să nu poarte sculptat în el moartea”, scria bătrânul Michelangelo, iar în mine nu se năştea în frageda adolescenţă nici o idee care să nu aibă gustul amar al dispreţului.. Se zice că tinerilor le e caracteristică seninătatea plină de speranţe. Nu e adevărat- sau cel puţin nu e adevărat pentru toţi. Pentru că , tânărul, înainte de-a se apropia de viaţă ca să pună stăpânire pe ea, poartă în sine, dacă sufletul lui nu e cu totul animalic, aşteptări şi năzuinţe atât de măreţe şi încrederi atât de  puternice într-un sublim la îndemâna lui şi într-o putere divină, încât realul aşa cum e, viaţa aşa cum se scurge ea, nu pot fi pentru el decât palmele unor neîncetate dezminţiri. Aştepta paradisul şi se trezeşte în cele mai pestilenţiale bolgii ale infernului, credea că va întalni fraţi cu mâinile întinse şi dă peste o haită de bestii lihnite care rânjesc şi se reped asupra lui, îşi închipuia că viaţa i se oferă ca o piatră aleasă sau ca o fină marmură de Carrara pentru a-şi sculpta în ea chipul propriu cu dalta dură a voinţei şi, în schimb, ţine în mâini o cocă de noroi şi murdărie care nu se poate modela, iar dacă e modelată, nu rezistă. Seninatatea e la locul ei abia spre sfârşitul tinereţii, după ce ţi-ai împlinit ocolul în inimă şi în jurul lumii şi te consolezi cu nimicul fără margini, gustând clipa care nu se mai întoarce.

              Prea mult idealism, spun înţelepţii care s-au învăţat cu bălegarul. Ştim foarte bine: mulţi tineri mor din cauza acestui “prea mult”, nu de gloanţe care le  străpung pieptul, însă nu există semn mai sigur al mediocrităţii sufleteşti decât să fii mulţumit de toate. Pentru un tânăr melancolic, adevărata fericire pare întotdeauna destul de palidă şi sordidă  în comparaţie cu supra-compensaţiile chinurilor şi frământărilor sufleteşti. Şi bineinteles, stabilitatea nu e nici pe departe atat de spectaculoasă ca instabilitatea. Iar mulţumirea nu are nimic din strălucirea şi splendoarea unei lupte eficace împotriva nenorocirii, n-are  nimic din pitorescul unei înfruntări cu ispita sau a unei prăbuşiri fatale aduse de patimă şi de îndoială.

             Fericirea nu e niciodată măreaţă.