“Cine n-a dorit niciodată distrugerea muzicii, acela n-a
iubit niciodată muzica.”
Muzica mă face contemporană inimii şi dacă e adevărat că Arta
învinge Timpul , atunci se poate spune că el este evadarea mea din rigoare, raţia
mea de libertate, deşi nu cunosc alt geniu care să fi exprimat cu mai mult
patos drama căderii în timp şi nostalgia paradisului pierdut.În scurta sa viață
, extraordinara putere de muncă, în trupul lui plăpând şi bolnăvicios,
dovedește certitudinea geniului ce-și cunoaște menirea: sufletul lui este aristocratic
până în cele mai adânci reflexe. Nici un alt compozitor nu-mi comunică o
delicateţe şi un cavalerism în grad atât de înalt, muzica și fiinţa lui oglindindu-se
perfect, una reflectând-o pe cealaltă.
Îndurerat de
căderea în timp, el n-a văzut decât veşnicia (e singurul care mă face să regret
eroarea lui Adam). Cu el, melancolia nu e altceva decât eterna fericire de a fi
trist: o tragedie angelică este toată muzica sa.
Însă nostalgia, mai mult decât
orice, ne dă fiorii imperfecţiunii noastre...Iată de ce cu Chopin ne simţim
atat de puţin dumnezei :
Astăzi se împlinesc 203 ani de la naşterea sa.