sâmbătă, 21 decembrie 2013

Cu ochii larg închişi


                                                    „ But all I loved, I loved alone.”

                                                                                          Edgar Allan Poe

 
                                                                    
                                                     


       „– Vezi, Claire, e destul de greu de explicat. Nu există decât o chestiune; să ştii cât valorezi. Dar, pentru asta, trebuie să-l dai la o parte pe Socrate. Ca să te cunoşti, trebuie să acţionezi, ceea ce nu înseamnă să şi poţi să te defineşti. Cultul eului! Mă faci să râd. Ce eu şi ce personalitate? Când îmi privesc viaţa şi culoarea ei tainică, se ridică în mine un fel de tremurat de lacrimi. Sunt tot atât buzele astea pe care le-am sărutat, cât nopţile «casei în faţa lumii», tot atât copilul ăsta sărac, cât nebunia de a trăi şi de a avea ambiţii care mă cuprinde în unele momente. Mulţi dintre cei care mă cunosc nu mă recunosc în anumite clipe. Iar eu mă simt pretutindeni asemănător cu imaginea inumană a lumii care e propria mea viaţă.
       – Da, spune Claire, joci pe două planuri în acelaşi timp.
       – Fără îndoială. Însă când aveam douăzeci de ani, citeam ca toată lumea că viaţa poate fi o comedie. Dar nu asta vreau să spun. Mai multe vieţi, mai multe planuri, desigur. Dar când actorul se află pe scenă, convenţia e acceptată. Nu, Claire, ştim bine că e serios – ne-o spune ceva.
       – De ce? spune Claire.
       – Pentru că, dacă actorul ar juca fără să ştie că joacă într-o piesă, atunci lacrimile lui ar fi lacrimi, iar viaţa sa ar fi o viaţă. Şi de câte ori mă gândesc la mersul progresiv al durerii şi al bucuriei în mine, ştiu bine, şi cu câtă furie, că partida pe care o joc este cea mai serioasă şi mai exaltantă dintre toate. Iar eu vreau să fiu acest actor perfect. Puţin îmi pasă de personalitatea mea şi nu vreau s-o cultiv. Vreau să fiu ceea ce mă face viaţa şi nu să fac din viaţa mea o experienţă. Eu sunt experienţa şi viaţa e cea care mă formează şi mă conduce. Dacă aş avea destulă forţă şi răbdare, ştiu la ce grad de perfectă impersonalitate aş ajunge, până la ce puseu de neant activ ar putea merge forţele mele. Ceea ce m-a oprit întotdeauna e vanitatea mea personală. Astăzi, înţeleg că a acţiona, a iubi şi a suferi înseamnă a trăi cu adevărat, dar a trăi în măsura în care eşti transparent şi îţi accepţi soarta ca unic reflex al unui curcubeu de bucurii şi de pasiuni. Calea ... Dar pentru asta e nevoie de timp, am timp acum.
      Claire, după o lungă tăcere, l-a privit pe Patrice în faţă şi a spus încet:
         – Multe dureri îi aşteaptă pe cei care te iubesc.
      Patrice s-a sculat, având ceva disperat în privire şi a spus cu violenţă:
         – Iubirea pe care mi-o poartă cineva nu mă obligă la nimic.
         – Aşa e, zise Claire. Doar constatam. (Vei rămâne singur într-o bună zi.)“



duminică, 1 decembrie 2013

Fiii lui Cain


                                          
                                            “Să nu uităm că istoria nu va uita pe vinovaţi;
                                              Şi vinovaţi suntem cu toţii:
                                              Unii, pentru că am tăcut;
                                              Alţii, pentru că am greşit;
                                              Cu toţii, pentru că am suportat.”

                                                              Mareşalul  Ion Antonescu  (Alba Iulia, 1 Decembrie 1940)

                                     
                              


            Nodul gordian vrea să fie lăsat în pace. Ceea ce natura vrea, de fapt, de la noi stă scris în fiecare individ, în mine, și-n tine. Stătea scris în Iisus, stătea scris în Nietzsche. Sufletul lumii noastre e un animal care a zăcut o vreme nesfârșită în lanţuri şi când va fi liber, primele sale gesturi nu vor fi dintre cele mai tandre, dar ocolișurile și căile nu au relevanţă, atât timp cât iese la suprafaţă adevarata necesitate a sufletului, care de atâta și atâta vreme a fost înșelată și amorţită. Abia atunci va fi „ziua noastră”, pentru asta suntem însemnaţi, precum Cain a fost însemnat pentru a stârni spaima și radicalismul și pentru a-i mâna pe oameni dintr-o idilă strâmtă în depărtări pline de pericole. De altfel, toţi oamenii care au influenţat mersul omenirii, toţi fără excepţie au fost capabili și eficienţi doar pentru că au fost dispuși să-și asume destinul şi asta e valabil pentru Moise și Buddha, pentru Napoleon, și pentru Bismarck. Așa a fost cu  Hitler, cu Alexandru, cu Loyola, cu toţi. Cȃnd se va obiecta că radicalismul, de orice fel, se bazează pe o viziune îngustă, va trebui să răspundem că istoria nu înaintează decȃt prin viziuni înguste. Numai obsedaţii au răsturnat istoria: ceilalţi cȃrpesc şi completează.
           Cu alte cuvinte,  când răscolirile care au avut loc pe suprafaţa pământului au aruncat vieţuitoarele de apă pe uscat și invers, atunci exemplarele dispuse a-și asuma destinul au fost cele care au reușit să înfăptuiască ceea ce era nou și  de neconceput ca să-și salveze specia prin noi adaptări. Dacă au fost acele exemplare care în perioada anterioară treceau drept conservatoare și păstrătoare sau dacă au fost visătorii și revoluţionarii, asta nu știm. Au fost dispuse și de aceea și-au salvat specia , trecând-o într-o nouă etapă de dezvoltare. Asta știm. Pentru asta vrem să fim dispuși.
           Şi poate că nu întâmplător tocmai astăzi mi-am amintit de o fabulă africană pe care am citit-o acum câţiva ani într-o revistă de lifestyle ortodox şi care suna cam aşa: « În marea pădure a izbucnit cel mai furios şi devastator incendiu care a existat vreodată. Toate animalele şi-au găsit scăparea la marginea rȃului şi strigau speriate şi se lamentau: “ Săracii de noi, cuiburile noastre distruse, scorburile noastre arse, iarba noastră...copacii noştri...ce dezastru, ce dezastru!...”. Doar o pasăre colibri nu  s-a lăsat cuprinsă de depresia generală. S-a apropiat de rȃu şi a luat în cioc un strop de apă. După aceea a zburat deasupra focului şi-a lăsat să cadă picătura de apă. După primul zbor au urmat multe alte zboruri, pȃnă cand unul dintre animalele plȃngăcioase  a observat-o şi i-a strigat din urmă : ,, Visătorule ! Ce mare lucru crezi că faci cu picăturile tale de apă împotriva acestui incendiu violent ? “. Pasărea colibri  s-a oprit la mijlocul drumului, cu ciocul plin de apă, şi i-a răspuns: “ Fac ceea ce pot să fac ! “».

          Eu nu trăiesc în România, ci într-o patrie cu acest nume: un popor care a găsit în el  poezia necesară pentru a numi o simplă şi banală floare de câmp, lăcrămioară. Mă gândesc că denumirea acestei flori “lăcrămioară” este rodul unui clipe de vulnerabilitate a ciobanului din Mioriţa, o clipă anterioară acceptării morţii, fiindcă numele acestei flori nu poate fi atribuit decât de astfel de reprezentanţi – oameni precum cei din închisorile comuniste care îşi aşteaptă moartea plini de luciditate, fiind conştienţi  în acelaşi timp că ea va fi produsă de un frate. Acest gen de oameni – ei sunt cei care au botezat această floare, şi când zic ei, fac referire şi la cei care au pricinuit moartea.

 

 

luni, 18 noiembrie 2013

Dumnezeu s-a născut ȋn exil


                          "Gatsby crezuse până la urmă în luminiţa aceea verzuie, într-un viitor fremătător, care se îndepărtează însă cu fiece an în faţa noastră. Ne-a scăpat o dată, dar ce importanţă are… mâine o să fugim mai repede, ne vom întinde braţele mai departe… Şi tot aşa, până într-o dimineaţă… şi tot aşa, trecem de la o zi la alta, bărci împinse de curent, împinse fără încetare, tot mai înapoi, în trecut."

                                                                                  F. Scott Fitzgerald, " Marele Gatsby"



                                                   

      De fiecare dată când ȋmi găsesc curajul să-mi ȋntorc privirea spre trecut, primul lucru pe care-l văd sunt ruinele. Cu o ultimă privire de navigator care-şi urmează destinul inexorabil al transhumanţei, rezum tot acel trecut, ȋl evaluez şi mă despart de el. Ca să merg ȋncotro?  Mi se pare că trecutul se ȋnvecinează cu viitorul, fiindcă prezentul care le desparte himeric este o linie atat de fragilă, ȋncât parcă serveşte doar la apropierea şi articularea lor, este un vas cu peretele extrem de delicat şi plin ochi de amintiri şi expectative, doar un simplu pretext pentru ca să existe trecut şi să existe viitor, locul unde ambele izbutesc să fie ca atare.
      Şi când contemplu, uneori, ȋn sinea mea, marea atât de vastă şi de agitată a judecăţilor, a dramelor şi a opiniilor omeneşti, ȋmi e imposibil să descopăr un loc atât de liniştit sau un refugiu atât de sigur, ȋncât să nu fi devenit celebru prin naufragiul vreunui personaj faimos: Bonaparte, elev fiind, studia geografia. Sus, la ȋnceputul unei foi de caiet, o singură ȋnsemnare şi apoi gol: “Sf. Elena, mică insulă ȋn Atlantic “...Oare oamenii s-au gândit vreodată că fiecare dintre noi are sau poate avea un ”moment Waterloo”? Nu, cel mai probabil nu s-au gândit, fiindcă, ȋn general, oamenii nu se gândesc decât la fericirea mult adulată de zeii greci şi la statuile frumoasei Afrodita. "Ştii, îi spunea Napoleon lui Fontanes, ce admir mai mult pe lumea asta? Neputinţa forţei de-a întemeia ceva. Nu există decât două puteri pe lume: sabia şi spiritul. In cele din urmă, sabia este întotdeauna învinsă de spirit." Adevărul e că nimeni nu l-ar fi admirat atât de mult pe Napoleon dacă ar fi renunţat să se lupte la Waterloo. Pentru mine cel puţin, acolo a  fost el ȋntr-adevar mare, pentru că e uşor să fii Napoleon când obţii victoria, când oamenii te aclamă, când drapelele flutură glorioase ȋn vânt. Dar e greu să fii Napoleon când eşti conştient că peste câteva ore vei pierde totul şi totuşi, nu renunţi; să realizezi că nu mai ai nicio şansă şi tocmai de aceea să ȋnfrunţi lupta, când toată lumea e ȋmpotriva ta. Ce poate fi mai grandios?
     Dar naufragiile de care vorbeam anterior se perpetuează sub forma unor geamanduri şi faruri care anunţă stânci submarine şi bancuri de nisip...Deşi trecutul mereu ne apare ca arsenalul şi tezaurul erorilor noastre, se pare că “omul nu poate descoperi noi oceane, câtă vreme nu are curajul de a pierde din vedere ţărmul”.




luni, 7 octombrie 2013

TEMPESTOSO


                          "Voi ascultaţi de porcii voştri care există,
                                                 Eu mă supun zeilor mei care nu există ! “

                                                                                 (René Char)
                                       
                                     


           Oare n-a venit fericirea pentru noi ca o furtună ?
           Pentru tânărul de douăzeci de ani, chiar şi apusurile par să aibă reflexele aburii şi delicate ale zorilor ce întârzie să apară, faclele care-i însoţesc pe morţi sunt focurile de bucurie ale noilor sărbători, tânguirile clopotelor bigote sunt dangătele ce anunţă naşterea sufletelor.  Orice panglică ţi se pare un drapel, orice tunet îndepărtat - freamătul uriaş al unei revolte, orice explozie de petardă - vestea unei bătălii şi orice ploaie torenţială- un nou diluviu universal (dar ştim că o Arcă a lui Noe ne aşteaptă pe undeva). Condamnaţi la viaţă, ascultăm cu urechile ciulite murmurul vântului crezând că e sfârşitul lumii, iar darele roşii ale soarelui  care apune ne fac să întrezărim o emisferă de foc ce se întinde dincolo de munţi, unde viaţa e poate o exaltantă agitaţie de giganţi, iar cerul, în loc să fie de un azur creştinesc ca un albastru de Voroneţ, ia culoarea incendiului şi a Gheenei. Patronul nostru e Don Quijote şi numai de dragul lui suportăm realismul maladiv al lui Sancho Panza, deşi poate şi noi suntem tentaţi uneori să credem că morile de vânt sunt nişte uriaşi, dar refuzăm să ne ruşinăm de asta.
            În noi se află tot ce ştim despre paradis şi tot ce ne trebuie pentru infern: ni se pare că divinitatea este imperfectă atâta vreme cât nu i se poate opune nimic. Deci să-i răsturnăm pe regi de pe tronurile pământeşti, nici măcar morţii să nu se odihnească în pace sub florile şi minciunile din cimitire şi nici îngâmfatele celebrităţi de bronz  pe soclurile lor de piatră, ci vrem să ne eliberăm de toţi şi de toate, vrem să redevenim goi la suflet, aşa cum nevinovatul Adam era la trup. Platon șterge pantofii în lumea noastră, Voltaire e un simplu bodyguard, iar Toma d’Aquino e un biet portar. Oh, „Adevărul“, „căutarea adevărului" sunt chestii mult prea complicate; iar dacă omul se îndeletniceşte cu ele prea omeneşte - „el nu caută adevărul decât pentru a face binele” - pun pariu că nu va găsi nimic!! Visăm să plutim în plin eter, printre simulacrele aeriene ale lucrurilor. Vrem să aruncăm de pe noi ghetele religiei, jiletca filosofiei, izmenele prejudecătilor, cravatele înnodate ale idealurilor, pelerinele logicii, cămaşa moralei şi ne-am mulţumi să murim precum Moise, în faţa viilor din Pământul Făgăduinţei. "False să le declarăm pe toate acele adevăruri care nu dor, toate principiile care nu ne ard. Vorbele sa fie flăcări, iar fulgere să fie argumentele".
          Pământ nou şi ceruri noi. Decoruri pictate după împrejurări. Palate înălţate într-o singură noapte. Faţade lungi, numai lumină, cu mii de ferestre şi un stindard la fiecare dintre ele. Multe strigăte pe drum, nevoia de-a urca, de-a locui în munţi, de-a vedea oraşul la picioare, de-a putea să dispreţuieşti oamenii de la distanţă. Iar dacă după toate acestea, vom continua să credem că suntem într-adevăr nişte oameni sfârşiţi, va trebui cel puţin să admitem că nu mai suntem nimic pentru că am vrut să fim totul.


duminică, 22 septembrie 2013

Viaţa ca o coridă


                                         „Lăsați orice speranță, voi cei care intrați !”

                                                                                 Dante Aligheri,  „Infernul" 

                                                   
                                                    
           De regulă, nu există decât două metode de a evada din tumultoasa realitate: nebunia sau sfinţenia. Ei bine, pentru spanioli, mai există una. Zapând la întâmplare, am dat peste un post de televiziune spaniol care transmitea o coridă, de fapt, era un soi de documentar care viza analiza si interpretarea unei coride. „Suerte”, se striga frenetic din tribune.”Suerte”, „noroc”, „şansă”- încurajarea tradiţională pentru toreador, care se joacă în arenă cu destinul, pe ritmuri de „passo doble”, încercând   să-l păcălească şi să-i ofere numai umbra sa. Totul se ţese aici cu trei fire mistice, Moartea, Răul şi Iubirea, scopul coridelor fiind sublimarea unui mit, a unei tragedii, dar şi a unei funeste declaraţii de dragoste.
        Se zice că toreadorii îmbătrânesc subit în momentul în care taurul se apropie. Trăsăturile lor devin aspre, rigide:  sprâncenele încruntate, ridurile proeminente, privirea crispată, buzele strânse îi oferă unui toreador în luptă câţiva ani buni în plus, ne asigură experţii în tauromahie. O gravitate stranie, neobişnuită li se imprimă brusc pe figură, pentru ca după aceea, când taurul îngenunchează şi tribunele izbucnesc în ovaţii, toreadorul să întinerească din nou, ca prin minune; trăsăturile i se destind şi faţa străluceşte, glorioasă şi netedă. În arenă justificările şi scuzele nu sunt acceptate, cei învinşi nu împart înfrângerea cu nimeni, iar compasiunea există doar pentru toreadorii morţi.
        Mă gândeam, urmărind corida, că taurul a fost crescut pentru moarte: odată intrat în arenă, el e pierdut, iar în mijlocul tuturor celor care îi doresc moartea, e îngrozitor de singur. În fond, ce-ar putea alege? Să se tolănească pe nisip refuzând să intre în jocul funebru al toreadorului? Acesta şi-ar vedea atunci pasele transformate într-un penibil balet de paiaţă. Îmbrăcat într-un costum inutil strălucitor, n-ar mai şti ce să facă. Să ucidă un taur care nu-l atacă ar fi complet inept. Nici publicul nu i-ar ierta-o. Fanaticii spectatori vor să vadă o luptă, nu un asasinat, de aceea, folosindu-se de faimoasa bucată de stofă roşie, matadorul se va strădui să înfurie taurul. Şi va reuşi. Însă, din momentul primei lovituri cu capul, taurul nu mai are scăpare: a intrat în destinul său...ca un Narcis sau ca un Oedip.

        Există atâta crimă şi poezie în tabloul Existenţei, că acesta îmi pare a fi pictat de un trandafir în demenţă. Şi poate că Michelangelo, artistul al cărui vis era să sculpteze munţii, a avut dreptate: nu vom şti niciodată “cât sânge costă” să transformi zbuciumul în victorie, câtă apologie a sfâşierii lăuntrice este în orice crimă sau câtă tragedie se află în spatele oricărui erou. Dar, pur şi simplu, nu-mi place când se trişează fără a încerca măcar să fii fermecător: moartea pentru toţi, însă fiecare cu moartea lui. Să nu ni se mai îndruge poveşti! Sau cum ar fi scandat Camus - să nu ni se mai spună despre condamnatul la moarte: „Îşi va plăti datoria faţă de societate”, ci „O să i se taie gâtul”. Diferenţa pare mică..şi totuşi nu-i acelaşi lucru. Şi apoi, există şi oameni care au curajul de a-şi privi destinul drept în faţă, care preferă să-şi înfrunte cu luciditate atât lumina, cât şi moartea !




      Se spune că ar fi una dintre cele mai emoţionante imagini ale secolului. Ultima coridă pentru toreadorul Alvaro Munera i-a adus o experienţă şocantă: a privit în ochi taurul pe care trebuia să-l omoare în faţa a zeci de mii de oameni şi n-a mai avut puterea să continue spectacolul sângeros. S-a aşezat pe marginea arenei, sfâşiat şi distrus de remuşcări. Reacţia animalului e absolut fabuloasă! Taurul s-a apropiat de el şi l-a privit cu blândeţe în ochi , fără să-l atace. Matadorul a izbucnit în plâns şi n-a mai putut continua! După retragere, a înfiinţat o organizaţie care să lupte pentru scoaterea în afara legii a coridelor!
 
                                          

     "Dintr-o dată, am ţintit cu privirea taurul. Avea acea blândă inocenţă pe care numai animalele o pot avea în ochi şi mă privea cu multă tristeţe…ca şi cum m-ar fi implorat să mă opresc. Am simţit asta  ca pe un plânset sfâşietor pentru dreptate, în cele mai adânci abisuri sufleteşti. A fost ca o rugăciune, căci cineva se confesează doar cu speranţa că va fi iertat. De această dată  însă, el a fost cel care a dat dovadă de milă faţă de mine, în timp ce eu m-am simţit ca cel mai groaznic om de pe pământ.” (Alvaro Munera)

                                                    

Premiile MWB


Nu ştiu de ce mi-a venit chiar acum în minte un vechi dicton al scufundătorilor greci care pescuiau homari în grotele coraligene de pe lângă insulele din Marea Egee: “ Când înoţi într-un tunel întunecat, ajungi la un punct fără întoarcere, când nu mai ai suficient aer ca să mai faci drumul înapoi. Singura opţiune e să înoţi înainte, în necunoscut...şi să te rogi să existe o ieşire.”

Mulţumesc “Most Wanted Blog” pentru  premiul  acordat !

Vă sunt profund recunoscătoare tuturor !


duminică, 1 septembrie 2013

Divina Comedie


                                               “ So, so you think you can tell Heaven from Hell,
                                                                      Blue skies from pain.
                                                  Can you tell a green field from a cold steel rail?
                                                                      A smile from a veil?
                                                                Do you think you can tell ? "

                                                                                           ( Pink Floyd – ‘Wish you were here’)

                                  
 

          Recitesc cu mâhnită uimire câteva file din jurnalul fragedei mele adolescenţe, rânduri pe care le-am aşternut cu naivă şi patetică înflăcărare acum vreo 3 ani, când nu ştiam că trebuie să mori de vreo câteva ori înainte să poţi trăi cu adevărat. La vârsta aceea, eterna întrebare de prisos mi s-a înfăţişat în aceiaşi termeni în care s-a pus în toate timpurile şi pentru toţi plictisiţii din lume: oare viaţa este demnă de-a fi trăită? Ce puteam să răspund? Viaţa ne promitea puţin şi nu ne oferea nimic. Şi ce puteai să mai aştepţi de la o lume în care aproape toţi păreau că nu trăiesc decât din laşitatea de a se sinucide? Aşa se face că am ajuns să neg existenţa, cu toată pasiunea unei vieţi în plină dezvoltare. Se zice că tinerilor le e caracteristică seninatatea plină de speranţe. Nu e adevărat- sau cel puţin nu e adevărat pentru toţi. Pentru că , tânărul, înainte de-a se apropia de viaţă ca să pună stăpânire pe ea, poartă în sine, dacă sufletul lui nu e cu totul animalic, aşteptări şi năzuinţe atât de măreţe şi încrederi atât de  puternice într-un sublim la îndemâna lui şi într-o putere divină, încât realul aşa cum e, viaţa aşa cum se scurge ea, nu pot fi pentru el decât palmele unor neîncetate dezminţiri. Răspunsul meu-singurul posibil la vremea aceea- la maliţioasa nedreptate a destinului şi la taciturna duşmănie a oamenilor, a fost certitudinea în nesfârşita deşertăciune a tuturor lucrurilor, în infamia nativă şi în nefericirea inalienabilă a speciei umane. Şi  de unde credeţi că a luat Dante fondul “Infernului” său, dacă nu din lumea reală? Noi toţi simţim că a zugrăvit adevărul. Pe când, dimpotrivă, când ajunge să descrie Cerul cu bucuriile sale, se încurcă rău şi întâmpină greutăţi insurmontabile, pentru că Raiul nu prea are referinţe în lumea noastră.
         Gândirea frivolă s-a izbit deci de această lume care îmi părea fadă, fără carnavaluri şi fără strălucire şi i-a descoperit deşarta durere lăuntrică. “Asta e totul?” Pentru orice dorinţă-un refuz, pentru orice aspiraţie-o dezamăgire, pentru orice sforţare - o palmă, pentru întreaga năzuinţă spre fericire care te năpădeşte la şaisprezece-optsprezece ani-promisiunea neantului. Nimicul travestit în fel şi chip! Credinţă, noroc, artă, acţiune, paradis, cuceriri; tot atâtea măşti pe obraz, orbite fără ochi, guri fără limbă, săruturi neîmpărtăşite. Acolo jos erau vulturi care devorau inconsumabile inimi, dar acceptam să trăiesc numai cu speranţa ciudată de-a convinge toţi oamenii să moară odată cu mine.
         Acum ştiu că tot farmecul stă în “escaladare”, nu în a ajunge în vârful “muntelui”, că nu există miracole pentru cei care nu cred în ele şi că speranţa fericirii este infinit superioară fericirii înseşi. Pentru a fi suportabilă, viaţa trebuie trăită din plin. Sensibilitatea o inundă de la o clipă la alta şi, chiar dacă se schimbă, asemenea apei care curge heraclitean, ne poartă măcar cu ea precum un curent ce ne dă impresia că e egal şi etern. Dar daca viaţa e analizată, despuiată şi jupuită de către gândire, raţiune, logică şi filosofie, atunci vidul se dovedeşte fără margini, nimicul recunoaşte făţiş că e nimic, iar disperarea se cuibăreşte în suflet, întocmai cum s-a aşezat îngerul pe mormântul gol al Fiului lui Dumnezeu.

 

                            

joi, 8 august 2013

Un muzeu în labirint


                                "I saw the angel in the marble and carved until I set him free."
                                                                                               Michelangelo
 
 

          Era o lume tulbure şi închisă în sine, în care umbra acoperea lumina , iar tragicul depăşea limitele obişnuitului, o lume populată de tineri palizi şi fără iluzii, de oameni posedaţi şi obsedaţi de idei fixe şi de spaime noi, o lume în care faptele erau rare, dar gândurile furtunoase...Niciodată n-am urât moartea mai mult decât în asemenea clipe şi n-am admirat nici un om în carne şi oase mai mult ca pe acele “cadavre celebre”, acoperite de lespezi şi secole, care îi făceau o concurenţă vinovată lui Dumnezeu.
          Mi-aduc aminte chiar şi locurile şi clipele în care m-am îmbătat cu mirifica lor prezenţă: în amintirea mea, Paler e legat de dimineţile unor zile de vară petrecute la munte pe o bancă răcoroasă de piatră, pe o culme, alături de susurul molcom al unui izvor. Pe  Hugo l-am citit prima dată într-o seară de iarnă în casa bunicii, iar pe Verlaine l-am înţeles pe aleile cele mai tomnatice şi mai pustii din crângul buzoian. Tie, Jules Verne al primei mele copilării, îţi datorez răsuflarea amplă a mării, a aventurii şi a vieţii omeneşti, ţie, Baudelaire, gustul pervers, de neuitat, pentru blesteme şi pentru abisurile infernale. Dar pot oare să spun ce-i datorez lui Eminescu, ce-i datorez lui Nichita? Oare nu de la ei am învăţat că viaţa e vis şi că visul e realitate? Că orice zid este, de fapt, o uşă?
         N-am vorbit eu de nu ştiu câte ori cu Hamlet şi n-am pornit în căutarea vieţii adevărate împreună cu doctorul Faust? S-au întălnit poate cu Don Quijote şi cu Idiotul, şi uneori cu Julien Sorel, cu Madame Bovary sau cu “adolescentul miop”. Si parcă era dureros de greu să revii pe locurile fericirii şi ale tinereţii; tinerele “fete în floare” râdeau şi flecăreau etern pe malul mării, dar cel care le contempla pierdea puţin câte puţin dreptul de a le iubi, aşa cum acelea pe care le-a iubit îşi pierduseră puterea de a fi: nu era aceasta melancolia lui Proust? Si oare nu la Cervantes am întalnit sfânta nebunie a Idealului şi dispreţul pentru sănătatea vulgară a nenumăraţi Sancho Panza; la Dostoievski- divina frenezie a iubirii pentru cei nenorociţi şi vraja funestă a tragediilor lăuntrice; la Stendhal-stoicismul omului care vede cu luciditate lucrurile acestei lumi, înclinaţia spre sfială în faţa tainei? Dar de ce să nu-mi amintesc, înainte de alţii, de Cioran, care m-a purtat spre labirintul spaimelor şi spre voluptatea durerii neocolite? De Hesse: soare şi distrugere, munţi albi, plini de nobleţe şi dansul exuberant al geniului eliberat?
         Aceasta doream să fie lumea, adevărata patrie telurică şi celestă. In această cetate divină a sufletului, munţii lui Leonardo slujeau ca fundal, eroii lui Michelangelo, trişti chiar şi când erau victorioşi-ca monumente, iar luminile şi tenebrele lui Rembrandt-ca tablouri. Si se auzeau uneori cadenţele solemne ale sonatelor lui Bach, timpii cei mai pasionaţi ai lui Beethoven şi motivele eroice din corurile lui Wagner...
        Mi-e dor de Heidi.

                                           

joi, 1 august 2013

Sala cu oglinzi


                               ”Fericit şi nefericit: tu eşti născut pentru acest dublu destin !”
                                                                                   (Pythia către Homer)

                                                  

        Am fost şi am rămas de părere că o viaţă trebuie să fie  mai mult decât un drum  între o naştere şi o moarte, dar ce vreau eu să obţin pe acest drum?
        Nu sunt un om al acţiunii, dar nici un om al gândirii contemplative. Imi place filosofia şi literatura, economia şi istoria, şi deşi sunt membră a unui partid politic, nu cred ca voi face vreodată carieră din asta. Mă atrag ideile şi misterele, cred în mituri şi în paradisuri pierdute. Îmi place prostia, şi mai cu seamă prostia exprimată public, fiindcă ea reprezintă substratul fin al democraţiei. Vreau bani cât să-mi păstrez libertatea, dar n-am curajul să renunţ la toate celelalte pentru a-i obţine cu orice preţ. Nici în faţa acuzaţiilor de egoism şi narcisism nu simt nevoia neapărat să mă apăr, termenul în sine fiind dubios: cine a citit atent legenda ştie că la originea întămplării s-a aflat Nemesis, cea care veghea ca totul în univers să fie în echilibru şi care, revoltată de ignoranţa şi răceala arătată de calomniatul Narcis fetelor şi nimfelor îndragostite de el, l-a pedepsit pe tânărul misogin să se înamoreze de propriul chip. El a intrat, ca şi Oedip, în destin,  execută o pedeapsă, o sentinţă divină, îndragostindu-se de chipul său. Si apoi, “narcisism” să însemne, oare, că nu mai poţi iubi decât disperat?
       Cât despre iremediabilele greşeli care m-au făcut omul de azi, mă consolează de fiecare dată o vorbă de-a lui Alain care sună cam aşa: ”Adevărurile care nu provin dintr-o greşeală seamănă oamenilor care n-au avut copilărie”. Dar există greşeli şi greşeli.
        Sunt o idealistă şi o distrugătoare, o visătoare şi o sceptică, o lirică şi o cinică. Un om al extremelor şi al contradicţiilor: o “Amfisbena”. Sunt bizară, un fel de “oximoron uman”: câteodată sunt o sentimentală care se înduioşează când noaptea, în singurătate, pătrunde vag prin obloanele închise un simplu acord de vals vienez, chinuit la un pian, un copil care se topeşte de emoţie privind un biet cer uniform, de culoarea ceţii, pe care nu-l mângâie niciun nor negru sau alb, o nefericită care poate să simtă o dragoste mâhnită pentru o bătrână necunoscută, pentru un prieten mort, pentru o floare ruptă, pentru o casă mohorâtă.
         Alteori, dimpotrivă, devin lupul lui Hobbes, cu colţi care simt nevoia să muşte şi să sfâşie, dar după o asemenea furie mistuitoare şi după un asemenea negativism radical iese la iveală fantezista care-şi imaginează isprăvi imposibile, care deformează realitatea, care proiectează în oglinda comodă a imaginaţiei instinctele sale cele mai sălbatice, dorinţele sale cele mai nesăbuite, care îi face mai mari decât sunt în realitate pe oamenii pe care îi iubeşte şi pe cei pe care nu-i iubeşte, luând din viaţa însăsi elementul real pentru a-l exagera în vis. Grecii antici spuneau că zeii se diferenţiază de oameni prin faptul că picioarele lor nu ating pământul, fiindcă nu au nevoie de nici un punct de sprijin. A te apropia de zei ar semnifica, deci, conform concepţiei lor, a te interesa cât mai puţin pe unde calci. Imi place să cred că am fost şi eu binecuvântată cândva cu asemenea momente. Pare-mi-se că acum, nu mă mai pot descurca, însă, fără puncte de sprijin.


joi, 18 iulie 2013

Tribut lui Poseidon


                                         
                                  

      
        „La mare! La mare!" aclamau frumoşii copii dintr-o mică poveste a copilăriei mele. N-am reţinut nimic din acea povestioară, cu excepţia acestui îndemn naiv şi glorios. „La mare !"- acolo unde îmi sunt suficientă mie, acolo unde îmi regăsesc negreşit religia, unde mă cufund, asemenea celor care au înotat până la epuizare.  Pat  princiar, coroana mea se ascunde în adâncul apelor, căci întotdeauna mi-a plăcut să cred că trăiesc în largul mării, în inima unei fericiri imperiale.
         Încă puţin şi marea mă va izbăvi din nou de păcate, mă va elibera şi mă va ţine în picioare. Vom naviga pe spaţii atât de vaste, încât vom avea impresia că niciodată nu vom ajunge la capăt. Lună şi soare coboară şi urcă rând pe rând, pe acelaşi fir de zenit şi de nadir. Cu fiecare val, o promisiune, mereu aceeaşi. Ce-mi va spune iară valul ? Că dacă ar trebui să mor împrejmuită de munţi nepăsători, departe de toţi, repudiată de ai mei, la capătul puterilor, marea, în ultimă instanţă, mi-ar umple „carcera”, ar veni să mă ridice mai presus de mine însumi şi m-ar învăţa să mor fără ură.
         Acea viaţă rebelă faţă de amintire, rebelă faţă de uitare, acea lume bântuită de zei, peste care pluteşte diafan duhul Genezei. La miezul nopţii, singură pe ţărm. Singură, de asemenea, cu orizontul.. Există nopţi a căror beatitudine dăinuie şi realizarea faptului că, şi după ce noi nu vom mai trăi, ele se vor răspândi pe mare şi pe uscat te ajută cumva să mori. O dragoste nebănuită, o capodoperă, un act decisiv, un cuget care ne mişcă sufleteşte, provoacă în anumite clipe acelaşi zbucium dureros de dulce şi ispititor. Mă întreb: cum ar fi oare să te simţi, aici, la mare ca un naufragiat care şi-a pierdut, o dată cu bagajele, şi o parte a memoriei? Să ai senzaţia că n-ai citit nimic în afară de Odiseea. Şi nici Odiseea n-ai citit-o până la sfârşit, ci ai acostat pe o insulă, cu ţărmul mântuit de valuri, unde până şi Ulise e de părere că numai proştii au regrete. Minunată înfiorare de a trăi, oare a fiinţa chiar înseamnă a fugi spre propria noastră rătăcire ? Să fugim, deci, fără pic de milă, spre rătăcirea noastră !
         Şi veşnic valurile vin dinspre tainicul răsărit, unul câte unul, cu stăruinţă; ajung la noi şi, cu multă perseverenţă, pornesc din nou mai departe spre apusul neştiut, unul după altul, la infinit, fără început, fără sfârşit... Fluviul şi râul trec, marea trece şi totuşi rămâne. Mă gândesc că aşa ar trebui să fie şi iubirea, mereu fidelă şi devotată, deşi nestatornică...

          Eu mă voi cununa cu marea.
 
 
                                                 

miercuri, 26 iunie 2013

Plânsul lui Nietzsche


                            “Copiii:  Karamazov, e adevărat ce spune religia, că vom învia din  morţi şi că ne vom întâlni unii cu alţii?
                             Alioşa:  Sigur, ne vom întâlni şi ne vom povesti cu bucurie tot ce s-a întâmplat.”

                                                                                                    
                                                                                                    Dostoievski, "Fraţii  Karamazov"

           
              Unii afirmă că suferinţa ar avea, se pare, două surse. Teama de Dumnezeu şi teama de moarte. De Dumnezeu nu mi-e frică. Si nu pentru că n-aş avea destule păcate . Am, cel mai mare dintre ele fiind acela că, deşi provin dintr-o lume unde am putut vedea ce schimbă credinţa în oameni, nu sunt o bună creştină, uneori, fiindu-mi greu să cred ca mai exista ceva dincolo de moarte. Când Nietzsche scrie: „Apare limpede că principalul lucru în cer şi pe pământ este a te supune, vreme îndelungată şi în aceeaşi direcţie: cu timpul rezultă de aici ceva pentru care merită să trăieşti pe acest pământ, ca, de pildă, virtutea, arta, muzica, dansul, raţiunea, spiritul, ceva care transfigurează, ceva rafinat, nebunesc sau divin", el reliefează regula unei morale de aleasă factură; dar, totodată, indică şi drumul pe care e necesar să-l parcurgă omul absurd. Si totuşi acest celebru „ucigaş” al lui  Dumnezeu, sfârşeşte  într-o cumplită nebunie, crezându-se Iisus şi invocând divinitatea. Ce dovedeşte aceasta?
               „Rugăciunea, afirmă Alain, este gândirea peste care a coborât noaptea". „Dar spiritul trebuie să întâlnească noaptea", ripostează frenetic misticii şi existenţialiştii. Desigur, dar nu e vorba de acea noapte care ia naştere sub ochii închişi ai omului şi numai prin voinţa lui — noapte întunecată şi sumbră, pe care spiritul o invocă pentru a se rătăci în ea, ci acea noapte a disperării care rămâne lucidă, veghe a minţii, noapte polară. Tocmai de aceea, Dumnezeu ştie că am fost onestă şi integră în îndoielile mele şi n-am facut caz de ele cu infatuare şi insolenţă . Dimpotrivă, am fost stânjenită întotdeauna de faptul că nu ştiu să mă rog. Bunica mea are acest har: dacă e supărată sau împovărată, se duce, când are timp, să ia de pe pervazul ferestrei un ceaslov, o carte de rugăciuni cam jerpelită, cu foile îngălbenite şi îngână o rugăciune. După aceea, o văd senină, liniştită şi împăcată. Eu, de câte ori  încerc să mă rog, mă simt blocată în ideea că trişez, că fac ceva formal şi platonic. Nu cred, deci, că Dumnezeu mă poate condamna sau pedepsi, fiindcă refuz să fiu ipocrită. Insă, de cealaltă „sursă” a suferinţei mi-e mie frică: panta pe care ne găsim acum, duce, inevitabil, în jos.
               Poate ca si Creatorul are propriul său Infern: dragostea lui pentru oameni. Unii afirma că noi 1-am inventat pe Dumnezeu pentru ca să nu ne omorâm, dar e bine totuşi ca omul, comparându-şi puterile cu dificultatea, să se judece uneori, fiindcă numai el o poate face. Tocmai de aceea nu e bine să ne oprim aici şi nu trebuie niciodată sa ne mulţumim cu un singur fel de a vedea, privându-ne de contradicţie, cea mai ingenioasă şi subtilă poate dintre toate forţele spiritului. E timpul, acum, să trăim.

 
                                             P.S:   Existenţa este mincinoasă şi veşnică.


                                                      

                                               

miercuri, 5 iunie 2013

Minune

                       
                           „Fiecare bloc de marmură ascunde o statuie.”   (Michelangelo)
           
 
        Minune. Încă  de  la  început  cuvântul  are  aerul  a  ceva  nepământean, având conotaţii atât spirituale , cât  şi  religioase . Minunea  e  salvarea  din  situaţia de  criză  într-un moment  în  care  totul  pare  pierdut . O  minune  te  înalţă : îţi deschide  aripile  dându-le  speranţă , iar speranţa  te  ridică  pe  o altă  treaptă  a  sinelui şi  a  spiritualităţii.   
       Minunile  sunt  de  multe  ori  prea mici  pentru  a  fi  observate . Sunt  în  sentimente  precum prietenia  şi  iubirea  şi  în  acte  cum  ar  fi  iertarea.  Minune   e  acel  ceva  care  îţi  apare  în  cale  în  fiecare  zi  şi  care , dacă  reuşeşti  să-l  observi , te face să  te  simţi mai  bun  şi  mai  deschis  faţă  de  toată  lumea . Minunea  e  granula  de  speranţă  care , dacă  o  înglobezi , se  transformă , de  la  caz  la  caz , în funcţie  de  necesităţile  fiecaruia , în  putere , tărie  de  caracter ,  perspicacitate , pragmatism , delicateţe  sau  căldură . Fiind  doar  mici  granule  şi  găsindu-se  pretutindeni  în  jur , sunt  trecute  de  obicei  cu  vederea  sau  luate  drept  normalitate . Uneori  e  nevoie  de  un  înger  care  să-ţi  cadă  în cale  pentru  a  le  vedea ....
        După  ce  le  vezi ,  totul  devine  simplu ; observând  un  mic  detaliu  în  exterior,  devii  mai  preocupat  de  tine  însuţi , de   propriul  eu, pe  care  începi  să-l  explorezi . Cu  cât  cauţi  mai  mult  şi  afli  mai  multe , văzând  parcă  atingerea  din  clipă  în  clipă a esenţei, cu atât realizezi că ştii de fapt mai puţin. O dată conştientizat acest lucru, că omul e mult prea complex pentru a putea fi limitat prin câteva insuşiri, devii mult mai maleabil, lucru valabil şi în cazul Artei, al literaturii. Sinele nu mai e ceva rigid, convex, care să respingă imaginarul şi sublimul dintr-un tablou, o melodie sau o carte, ci se pliază pe acestea. Tema din literatură şi vocea interioară se lichefiază amândouă  şi se preling una pe alta, înglobând fiecare ceva din cealaltă, parte imposibil de detaşat de sinele care încearcă să îşi revină la loc după eliberarea, uneori forţată, din universul cărţii.
        E ca în cazul fenomenului de catharsis din timpul vizionării unei piese de teatru: rigiditatea eului este lăsată la o parte şi partea pragmatică a acestuia este înlăturată total, pentru a fi completat cu ceva din eul personajelor. Deşi la început renunţarea e uşoară, detaşarea, odată ce ai pătruns complet în lumea cărţii, nu va mai putea fi totală la ieşire, sinele nemaiputând să se lase îmbrăcat perfect în cochilia abandonată la început .
       E vorba de un paradox.  Fiecare ştie că, odată intrat în această lume şi odată confundat cu ea, fie şi pentru un singur moment, nu se va mai întoarce acelaşi. E un drum fără ieşire pe care totuşi intrăm de bunăvoie. Să fie într-adevăr ceva atât de tragic pierderea aceasta a fostei personalitaţi, să fie oare un sacrificiu ?  Sau este una dintre acele minuni zilnice, aproape insesizabile, spre care te poate ghida  aripa lipsită parţial de pene a îngerului căzut, care se uită la tine şi îşi vede trecutul ca într-o agendă ? ....
 
 
                                  

                                                                                               

vineri, 31 mai 2013

Cămăşi călcate


                                “O, erai un om frumos,/şi subţire, foarte palid !…/Printre ochii tăi curgea/
                      un mănunchi de aripi albe,/ parcă cineva pe sus/ cu o coasă retezase/ din spinarea lui Isus/ aripe melodioase…/ Tu treceai mânjit pe aripi/şi cu pene şi cu fulgi./ Unde eşti tu  cel de-atuncea/ unde fugi ?”


                                                  

       No one kills the children anymore.

      "Bolnavilor, lăsaţi instrumentarul de tortură acasă, nu la asta mă refer. Bun, ca să clarific situaţia, îmbălsămat într-un patetism desfrânat, mă gândeam la traseul ăla din cărămizi galbene pe care copiii sunt obligaţi să meargă spre tărâmul împlinirii (Vrăjitorul din Oz a murit mâncat de molii, încetaţi, nu vă mai gândiţi la el, ce naiba!). Apoi am luat gândul ăsta pervers la puricat.

       Copil = (egal) de când devine conştient de sine creatura umanoidă, mai exact când îşi găseşte limitele corporale şi se preia (sau acceptă) ca entitate distinctă de colţul mesei sau de piciorul mamei, până când îşi dă seama că ceva nu e în regulă sau moare.

      Cărămida galbenă = (egal) unitate convenită în cadrul unui sistem internaţional ca fiind doza standard a iluziei. Simt nevoia să dezvolt aici, cine ştie ce cârcotaş analist aşteaptă după colţ. Fiecare cărămidă e câte un „trebuie” punitiv sau semi-punitiv aruncat înaintea copilului, de parcă nu ar fi fost de-ajuns că s-a lovit de toate cele ca sugar. „Trebuie-le” e schilodirea preferată pentru trecerea pulsiunilor sub tăcere. Astfel, aşază-te, copile, în linie, nu mai scărpina tendinţa la bube!

      Împlinire = (egal) – de abia de aici încep problemele explicative, dar să încerc – starea dorită de fiecare, privită ca fiind finalitatea frunţilor mustind a sudoare. Cotidianul a pus semnul de egalitate între împlinire şi putere financiară personală puţin cam prea des, până când am simţit că mi se face cald în halatul meu de dictator. Abcesul avea nevoie de incizie, astfel încât m-am dus la primul supermarket după un bisturiu. Cu bisturiul în buzunarul de la piept am purces la tăiere. Să existe împlinire departe de portofel? Eu cred că da, fiindcă, dacă nu ar fi fost, noi am fi devenit proprii arhitecţi ai labirintului pentru rozătoare în care am intrat nestingheriţi (vezi apariţia monedei – exerciţiu metafizic). Din postura mea de diletant prefer să asemuiesc împlinirea cu liniştea – cea din urmă devenind copilul trecut sub tăcere şi neridicat de taică-su din ţărână. Acum, pentru a nu vă strica un exerciţiu atât de frumos, precum e introspecţia, dându-vă explicaţii pentru alegerea mea, vă las cu atât. Pace vouă!"
 
                                              
 

miercuri, 22 mai 2013

Memento mori


                                                     

            Mă uimeşte întotdeauna gȃndul că, deşi suntem oricȃnd gata să despicăm firul de păr în patru în legătură cu alte subiecte, avem extrem de puţine idei despre moarte. Moartea e un bine sau un rău; mă tem de moarte sau o chem (spun ei). Dar asta e şi o dovadă că tot ce-i simplu ne depăşeşte. Ce-i albastrul şi ce poţi gȃndi despre albastru?  La fel se întȃmplă şi cu moartea. Despre moarte şi despre culori nu ne pricepem să discutăm. Un om tânăr priveşte lumea în faţă. N-a avut timp să şlefuiască ideea de moarte sau de neant, la a cărei grozăvie a meditat totuşi îndelung. Îmi spun: voi muri, dar asta nu înseamnă nimic, de vreme ce nu ajung s-o cred şi de vreme ce nu pot avea decȃt experienţa funestă a morţii celorlalţi. Sunt invidiosă, pentru că iubesc prea mult viaţa ca să nu fiu egoistă.  Într-o bună zi, culcată în pat, voi asculta poate cum mi se va spune: "Eşti un om curajos şi mă simt dator să fiu sincer faţă de tine: trebuie să-ţi spun că vei muri"; să fii aici, cu toată viaţa ta în mâini, cu toată teama curgând prin vene şi cu o privire de idiot. Ce însemnătate mai poate avea restul ? Valuri de sânge încep să-mi zvâcnească în tâmple şi mi se pare că aş zdrobi totul în jurul meu. În ceea ce mă priveşte, în faţa acestei lumi nu vreau nici să mint, nici să fiu minţită. Vreau să fiu lucidă până la capăt şi să-mi privesc cu ochii larg deschişi atât viaţa, cât şi sfârşitul ei, plină de sfidare şi de in­vidie. Mi-e teamă de moarte în măsura în care ea mă des­parte de lume, în masura în care mă leg de soarta oamenilor pe care îi iubesc, în loc să contemplu cerul care dăinuie.
           Dar oamenii mor, în ciuda voinţei lor, în ciuda decoruri­lor lor. Li se spune: "Când te vei vindeca...", şi ei mor. Nu vreau asemenea vorbe. Căci dacă există zile când natura minte, există altele, cum e cea de astăzi, când ea spune adevărul. Tocmai m-am întors de la înmormântarea unui om care a cucerit inimi cu sufletismul şi generozitatea lui, un om care mi-a fost un foarte bun coleg timp de 8 ani de zile. Mai ales la astfel de „evenimente” mă întrec pe mine însumi. Într-adevăr, excelez. Şi totuşi singurul lucru esenţial  pentru mine atunci era acel om din faţa mea, greu ca pământul, care prefigura propriul viitor.
          Acolo, sub pansamentul abia înroşit al cerului, mă uitam cum nişte vlăjgani îmi înhumau colegul la o adâncime de trei metri. Niciodată nu dau greş când arunc în groapă floarea pe care mi-o întinde o mână mânjită de lut. Cucernicia mea este precisă, emoţia exactă, ceafa înclinată tocmai cât se cuvine. Dar nu am niciun merit: aştept.
          Zgomotul  sicriului în pământ este ceva extrem de grav.

          R.I.P   Iliev Dănuţ


marți, 7 mai 2013

Nihilism și natură


                                          « In magnificentia naturae resurgit spiritus »

                                                

         Începi să te îndoieşti de ”viitorul” tău , cȃnd îţi dai seama  că nu mai poţi trăi fără natură . Căci printre flori, arbori și mări te poți război cu Dumnezeu , dar cu greu te-ar mai interesa un sigur om. Nu că natura ar fi sursa mizantropiei , dar ea adȃncește în noi un anumit dispreţ  faţă de oameni pe care contactul cu ei îl dezvoltă din copilărie și se intensifică paralel lucidității .
         Orice peisaj te scoate din timp și natură , nefiind altceva decȃt o evadare din  temporalitate . De aici, senzația stranie, de un indefinibil plăcut și chinuitor, că nimic n-a fost niciodată, de cȃte ori ne abandonăm acestui vis al materiei, care e natura .
         Priviți un arbore într-o zi imobilă, cu soare și cȃnd frunzele par broderii ale unei inimi în primăvară și veți înțelege că toate problemele devin fade în fața creșterii indiferente a naturii, a inconștienței ei, în afară de care totul e durere, blestem și spirit. Cine n-a invidiat niciodată plantele nu ştie ce înseamnă teroarea conştiinţei . Căci, slăbicunea pentru natură pleacă din oroarea de conștiință . Spiritul nu-ți mai spune nimic și iubești atunci lipsa de întrebări și de răspunsuri a plantei .
      Spre ce ni se înclină inimile în dragostea de natură? Spre somnul ei. Nevoia de a uita teroarea...Și somnul naturii este legănarea primordială, iresponsabilitatea cerului sau fericirea de a nu ști nimic. Între flori și arbori, cunoașterea e un păcat ; sub un azur vesel , un atentat. Fiindcă dragostea de natură nu e în fond decȃt regretul ei . Cu cȃt cineva trăiește într-un grad de conștiință mai redus , cu atȃt o iubește mai puțin . Astfel, un inconștient nu remarcă peisajul, fiindcă nu se poate disocia de el. Și așa orice om fericit. Ce să caute el în natură ? Dar el nu n-are nevoie de regăsire. Proștii și fericiții nu descind din Adam ...
     Nietzsche spunea undeva : ” Ai căutat cea mai mare povară și atunci te-ai regăsit pe tine însuți”.  Iubesc natura acei ce înţeleg şi simt acest lucru ...
     Ceea ce te determină ca între oameni să faci ceva este prezența afectivă a timpului. Nu poți lăsa să se scurgă timpul pe lȃngă tine. Și atunci devii activ din convingere. Cine trăiește în timp trebuie să fie victima lui, fiindcă el n-ar mai fi timp dacă n-ar înghiţi şi distruge totul. Nu simțim uneori nevoia de a-i face concurență, de a ne lua la întrecere cu timpul?  Începi să înţelegi ce e veşnicia cȃnd te afli singur în fața naturii .
     Orice peisaj ne face să uitam că există un ”cȃnd”, un ”atunci”, că au fost date odată clipe sau că am fost capabili de viciul de a fi fericiţi în timp. Natura nu poate fi gustată decȃt ca un amestec de paradis și cimitir: “nimic n-a fost niciodată” este șoapta care ne mȃngȃie în amurguri şi uneori soarele ne-o scrie, în toiul zilei, pe un infinit albastru . Amurgurile ne dezvăluie, însă, toate echivocurile vieții și agonia falsă a oricărui amurg este un suprem echivoc.
      Dezgustul de om te face să iubești natura . Așa apare ea în rolul de consolatoare. Astfel, rostul ei este să ne închidă rănile, să ne vindece de contactul cu omul: dezinfectați odată, putem porni la alt drum, pe care nu trebuie să ne urmeze nimeni. Dacă în natură ar exista o simplă dovadă de cunoaștere, ea n-ar trebui să ne mai intereseze, fiindcă ar înceta să mai fie un leagăn al uitării. Unde ne-am mai răcori groaza și chinul lucidității ?
       Natura te invită la o înmărmurire parfumată și aeriană, la un extaz fără lacrimi și la o voluptate cu amintiri de dincolo de lume. Și în acest mod, nu te mai simți legat de nici un obiect și nu mai poți să crezi în nimic ce nu ar fi desprinderea ta de fire. Adesea îţi doreşti o mare înfrȃngere în viaţă, pentru ca să poţi gusta din plin ce rost are natura ca un cadru de consolări. Poate că avem prea multe amurguri în inimă, de căutăm natura pentru umbrele ei. Viața are ceva din isteria unui sfȃrșit de primăvară. Un sicriu spȃnzurat de stele, o nevinovăție putredă, un viciu floral . Amestecul acela de cimitir şi paradis.
      Revelațiile Durerii : Emil Cioran