Mă uimeşte întotdeauna gȃndul că,
deşi suntem oricȃnd gata să despicăm firul de păr în patru în legătură cu alte
subiecte, avem extrem de puţine idei despre moarte. Moartea e un bine sau un
rău; mă tem de moarte sau o chem (spun ei). Dar asta e şi o dovadă că tot ce-i
simplu ne depăşeşte. Ce-i albastrul şi ce poţi gȃndi despre albastru? La fel se întȃmplă şi cu moartea. Despre
moarte şi despre culori nu ne pricepem să discutăm. Un om tânăr priveşte
lumea în faţă. N-a avut timp să şlefuiască ideea de moarte sau de neant, la a
cărei grozăvie a meditat totuşi îndelung. Îmi spun: voi muri, dar asta nu
înseamnă nimic, de vreme ce nu ajung s-o cred şi de vreme ce nu pot avea decȃt
experienţa funestă a morţii celorlalţi. Sunt invidiosă, pentru că iubesc prea
mult viaţa ca să nu fiu egoistă. Într-o
bună zi, culcată în pat, voi asculta poate cum mi se va spune: "Eşti un om
curajos şi mă simt dator să fiu sincer faţă de tine: trebuie să-ţi spun că vei
muri"; să fii aici, cu toată viaţa ta în mâini, cu toată teama curgând
prin vene şi cu o privire de idiot. Ce însemnătate mai poate avea restul ?
Valuri de sânge încep să-mi zvâcnească în tâmple şi mi se pare că aş zdrobi
totul în jurul meu. În ceea ce mă priveşte, în faţa acestei lumi nu vreau nici
să mint, nici să fiu minţită. Vreau să fiu lucidă până la capăt şi să-mi
privesc cu ochii larg deschişi atât viaţa, cât şi sfârşitul ei, plină de
sfidare şi de invidie. Mi-e teamă de moarte în măsura în care ea mă desparte
de lume, în masura în care mă leg de soarta oamenilor pe care îi iubesc, în loc
să contemplu cerul care dăinuie.
Dar oamenii mor,
în ciuda voinţei lor, în ciuda decorurilor lor. Li se spune: "Când te vei
vindeca...", şi ei mor. Nu vreau asemenea vorbe. Căci dacă există zile când
natura minte, există altele, cum e cea de astăzi, când ea spune adevărul. Tocmai
m-am întors de la înmormântarea unui om care a cucerit inimi cu sufletismul şi
generozitatea lui, un om care mi-a fost un foarte bun coleg timp de 8 ani de
zile. Mai ales la astfel de „evenimente” mă întrec pe mine însumi. Într-adevăr,
excelez. Şi totuşi singurul lucru esenţial pentru mine atunci era acel om din faţa
mea, greu ca pământul, care prefigura propriul viitor.Acolo, sub pansamentul abia înroşit al cerului, mă uitam cum nişte vlăjgani îmi înhumau colegul la o adâncime de trei metri. Niciodată nu dau greş când arunc în groapă floarea pe care mi-o întinde o mână mânjită de lut. Cucernicia mea este precisă, emoţia exactă, ceafa înclinată tocmai cât se cuvine. Dar nu am niciun merit: aştept.
Zgomotul sicriului în pământ este ceva extrem de grav.
