Se afișează postările cu eticheta sacrificiu. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta sacrificiu. Afișați toate postările

luni, 14 ianuarie 2013

Lumea devine vis, visul devine lume

                  
                                          “Noi suntem din plămada din care sunt făcute visele.
                                            Şi scurta noastră viaţă o întregeşte-un somn” 
                                                                                               Shakespeare 

        
                                                 
           
                    
            Viaţa pare într-adevăr un vis, dar e de o concreteţe extraordinară. Ea nu se naște odată cu timpul, ci mai ales odată cu spiritul, este o barcă ce poartă omul pe ape la nesfârșit, după bunul plac, după propria voie. Se aseamănă cu pânza lui care cuprinde imagini în linii, curbe, în valuri. Totul depinde de cum dorește Omul să o vadă. Fiecare făptură se dovedește a fi jumătate zeu, jumătate om. În definitiv, e alcătuit din trup și din suflet. Şi pentru ambele trebuie să trăiască. Dar decizia dacă vrea să se împlinească spiritual ori ontologic în mai mare măsură îi aparţine.
            Dacă dorește să-și vadă propria existenţă “printre lacrimi ”, întocmai cum se întâmplă în "Livada de vișini” a lui Cehov, adică să-și acopere privirea de un val de ceaţă sau să privească prin culori pure, lipsite de ambiguitate sau tonuri neutre este de asemenea decizia lui. Poate că fiecare face parte din visul altcuiva, poate că destinul fiecăruia nu face altceva decât să reitereze, sub o formă sau alta, destinul omului care își caută locul în sine, în lume, în Univers. De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un singur foc de armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti despre cum iubim, cum ne  târâm către Cer, către sine, către pereţi şi către ferestre, către toate iluziile pe care nu mai avem chef să le trăim atunci când devin realitate, despre faptul că putem uda trandafirii cu lacrimile noastre doar ca să simţim înţepătura dureroasă a spinilor şi sărutul vindecător al petalelor, despre timpul care “se subţiază”, ca o clepsidră foarte strânsă în talie, despre pământul care, ca un cub de zahăr, se topeşte într-o cafea mult prea caldă sau mult prea rece. Ca toate loviturile pe care le primim.   
           E vorba de un paradox.  Fiecare ştie că, odată intrat în mirifica lume a visului şi odată confundat cu ea, fie şi pentru un singur moment, nu se va mai întoarce acelaşi. E un drum fără ieşire pe care totuşi intrăm de bunăvoie. Să fie într-adevăr ceva atât de tragic pierderea aceasta a fostei personalitaţi, să fie oare un sacrificiu ?  Sau este una dintre acele minuni zilnice, aproape insesizabile, spre care te poate ghida  aripa lipsită parţial de pene a îngerului căzut, care se uită la tine şi îşi vede trecutul ca într-o agendă ? ....

                                            

                                 

                                 

                                  

vineri, 11 ianuarie 2013

Iubiţi-vă pe tunuri !


                                       
                                “ Orice obstacol are în el şi bucuria omului care-l va depăşi ”
                                                                                           

            Oare toată pasiunea nebună din noi nu este atȃt de puternică încȃt, în culmea celei mai groaznice deznădejdi, să ne avȃnte în conştiinţa propriei noastre misiuni?
            Viaţa nu e un spectacol şi nici un joc. În lumea în care unii mor fără să fi cunoscut victoria, în care  unii se sacrifică din disperare, iar alţii urcă din iubire toată scara renunţărilor, în această lume în care nedreptăţile sunt eterne, în suferinţele arzătoare şi infinite, mai putem zâmbi şi ne mai putem juca, mai avem dreptul să facem numai consideraţii?  Nu-ţi vine mai bine să renunţi la cărţile pe care le citeşti, la toate ideile de bibliotecă, la gânduri şi la visuri, pentru a te înregimenta într-o cruciadă împotriva tuturor nedreptăţilor umane, împotriva a tot ceea ce a rezultat din obrăznicia şi ignoranţa omului, împotriva a tot ce nu e puritate, dezinteresare şi eroism? Astfel, ar trebui sa fim treziţi de o pasiune nebună pentru tot ce e pur şi nefalsificat, să plecăm într-o cruciadă împotriva putregaiului uman, împotriva tuturor idealurilor moarte care ne înăbuşă elanurile şi împotriva tuturor formelor care apasă misiunea noastră.
            Dar ce sa mai spui despre o ţară în care distincţia pare că se măsoară după gradul de neparticipare? ! Dacă romȃnii nu vor recȃştiga inocenţa participării la lucruri şi acea sensibilitate faţă de fiinţă, ei vor continua a crede că trăiesc, cȃnd în realitate nu ştii dacă se tȃrăsc sau plutesc.
            Am disperat prea mult pentru a  nu  ne consuma în flăcările unei credinţe.
            De altfel, de ce să nu fim mȃndri de frenezia noastră, de apocalipsul nostru intern, de pornirea noastră pasionată ,de ardoarea noastră eroică ? De ce să nu ne bucurăm cȃnd văpăile dorinţelor noastre de sacrificiu înving tristeţile, bolile sau măruntele noastre resemnări ? Renunţări, da ! dar nu resemnări. Cine  renunţă  înseamnă că are prea mult de dat; cine se resemnează n-are nici măcar ce primi !
                                         
 (Manifestările din Piaţa Universităţii, ianuarie 2012)