“Noi suntem din plămada din care sunt făcute visele.
Şi scurta noastră viaţă o întregeşte-un somn”
Shakespeare
Viaţa pare într-adevăr un vis, dar e
de o concreteţe extraordinară. Ea nu se naște odată cu timpul, ci mai ales odată
cu spiritul, este o barcă ce poartă omul pe ape la nesfârșit, după bunul plac,
după propria voie. Se aseamănă cu pânza lui care cuprinde imagini în
linii, curbe, în valuri. Totul depinde de cum dorește Omul să o vadă. Fiecare
făptură se dovedește a fi jumătate zeu, jumătate om. În definitiv, e alcătuit
din trup și din suflet. Şi pentru ambele trebuie să trăiască. Dar decizia dacă
vrea să se împlinească spiritual ori ontologic în mai mare măsură îi aparţine.
Dacă dorește să-și vadă propria existenţă “printre lacrimi ”, întocmai
cum se întâmplă în "Livada de vișini” a lui Cehov, adică să-și acopere
privirea de un val de ceaţă sau să privească prin culori pure, lipsite de
ambiguitate sau tonuri neutre este de asemenea decizia lui. Poate
că fiecare face parte din visul altcuiva, poate că destinul fiecăruia nu face
altceva decât să reitereze, sub o formă sau alta, destinul omului care își
caută locul în sine, în lume, în Univers. De n-am fi mai mult decât indivizi unici, de
s-ar putea într-adevăr să fim scoşi cu desăvârşire din lume cu un singur foc de
armă, nu ar mai avea rost să istorisim poveşti despre cum iubim, cum ne târâm către Cer, către sine, către pereţi şi
către ferestre, către toate iluziile pe care nu mai avem chef să le trăim
atunci când devin realitate, despre faptul că putem uda trandafirii cu
lacrimile noastre doar ca să simţim înţepătura dureroasă a spinilor şi sărutul
vindecător al petalelor, despre timpul care “se subţiază”, ca o clepsidră
foarte strânsă în talie, despre pământul care, ca un cub de zahăr, se topeşte
într-o cafea mult prea caldă sau mult prea rece. Ca toate loviturile pe care le
primim.
E
vorba de un paradox. Fiecare ştie că,
odată intrat în mirifica lume a visului şi odată confundat cu ea, fie şi pentru un singur
moment, nu se va mai întoarce acelaşi. E un drum fără ieşire pe care totuşi
intrăm de bunăvoie. Să fie într-adevăr ceva atât de tragic pierderea aceasta a
fostei personalitaţi, să fie oare un sacrificiu ? Sau este una dintre acele minuni zilnice,
aproape insesizabile, spre care te poate ghida
aripa lipsită parţial de pene a îngerului căzut, care se uită la tine şi
îşi vede trecutul ca într-o agendă ? ....
