"Firea dublă a lui Hristos - dorinţa fierbinte, atât de
umană, de supraumană, a omului de a ajunge până la Dumnezeu -a reprezentat
dintotdeauna pentru mine o taină profundă şi de nepătruns. Principiul meu -
chin şi izvor al tuturor bucuriilor şi mâhnirilor mele din tinereţe şi până
astăzi - a fost lupta neîncetată şi cruntă dintre spirit şi trup... Sufletul
meu este arena, unde s-au întâlnit şi s-au înfruntat aceste două oşti."
Mă atrage ispititor de mult zbuciumul, nesiguranţa, agitaţia individului Iisus. Pentru
mine nu e deloc important dacă Iisus e sau nu, fizic, fiul lui Dumnezeu, dacă a
înviat, sau nu, fizic, ci e suficient că El există ca model, ba mai mult, cred că porţile raiului şi cele ale iadului sunt
alăturate şi identice: Adam piere în Rai, iar Lot se mântuieşte în Sodoma... Vizualizez deja totul în format avi:
miei şi cuţite, demenţa din trafic şi hoardele barbare din magazine, finii
care-şi aduc subit aminte de naşi; la fel şi viceversa, sms-urile standard cu
“Fie ca…” sau cu “ să ne deschidem inima ca să intre lumina
sfântă”( de ce ar fi închis în restul anului?) trimise întregii agende telefonice sau pe grup,
iepuraşele sexy şi roşii din cluburile de noapte, popii moralişti şi predicile
lor nesfârşite, reuniunile demonstrative ale familiilor în jurul meselor “cu
bunătăţi”. Doar
trebuie „celebrat” Hristosul Înviat, scheletele trebuie dezgropate, iar locul
propice pentru asemenea mementouri este,
bineînţeles, tot în jurul mesei, de pe care se revarsă hălci de cărnuri. Târârea
mesei printr-o poetică de-a lui Goya, cu Saturn înfruptându-se din măruntaiele
urmaşilor săi, e o veritabilă expunere tacită a tuturor duşmăniilor şi urilor
intrinsece – calea pascală românească, evicerată de orice tendinţă spirituală
neîntinată cu josniciile mundane. Mă dor ochii de-atâta Iisus din Nazareth
lăţit ca la spectacol pe televizoare şi nu pricep de ce oamenii se străduiesc să pară mai puţin nemernici decât sunt doar 2
zile pe an.
Mă irită smerenia colectivă
ipocrită. Mă scoate din minţi
intoleranţa unor “buni” creştini
care ţipă făcând ca toate visele că doar ortodoxia sau doar catolicismul deţin adevărul Despre Dumnezeu, mă intrigă
modul în care a devenit creştinismul religie universală, detest inchiziţia sau
impactul emoţional gen showbiz al unor „feţe bisericeşti”, dar simt şi cred că
dincolo de toate acestea există forţe
care guverneză lumea dupa o logică a Binelui, Frumosului şi Adevărului.
Îmi place la nebunie pilda cu acel câine mort, de care se feresc
îngroziţi apostolii, dar despre care Iisus spune că are totuşi, dinţii frumoşi.
Cred în destinul, complice cu individul care îşi doreşte cu adevărat să împlinească
ceva important, mă sensibilizează profund solidaritatea în faţa sărăciei şi
demnitatea în faţa morţii şi îmi place Iisus Hristos pentru că aduce uneori
sabia acolo unde răul trebuie tăiat!
Îmi recunosc
egoismul, slăbiciunile şi lenea spiritului şi asta mă nemulţumeşte, dar apoi îmi imaginez că Dumnezeu se amuză teribil de
noi, că ne place aşa cum suntem şi că Iisus Hristos ne bate prieteneşte pe umăr şi ne spune fiecăruia în parte :
“Vezi frate, ţie ţi-a fost greu doar
gândindu-te!, înţelegi acum că nu mai e nevoie de un alt Mesia. Am facut Eu,
toată treaba asta murdară, tu nu trebuie decât să trăieşti, să iubeşti şi să
ierţi ”.