„ Iisus plângea.” Ioan 11:35

          "Firea dublă a lui Hristos - dorinţa fierbinte, atât de umană, de supraumană, a omului de a ajunge până la Dumnezeu -a reprezentat dintotdeauna pentru mine o taină profundă şi de nepătruns. Principiul meu - chin şi izvor al tuturor bucuriilor şi mâhnirilor mele din tinereţe şi până astăzi - a fost lupta neîncetată şi cruntă dintre spirit şi trup... Sufletul meu este arena, unde s-au întâlnit şi s-au înfruntat aceste două oşti."

                                                    Nikos Kazantzakis ( în romanul  "Ultima ispită a lui Hristos")

 

                                

 

         Mă atrage ispititor de mult  zbuciumul, nesiguranţa, agitaţia  individului Iisus. Pentru mine nu e deloc important dacă Iisus e sau nu, fizic, fiul lui Dumnezeu, dacă a înviat, sau nu, fizic, ci e suficient că El există ca model,  ba mai mult, cred că  porţile raiului şi cele ale iadului sunt alăturate şi identice: Adam piere în Rai,  iar Lot se mântuieşte în Sodoma... Vizualizez deja totul în format avi: miei şi cuţite, demenţa din trafic şi hoardele barbare din magazine, finii care-şi aduc subit aminte de naşi; la fel şi viceversa, sms-urile standard cu “Fie ca…”  sau cu “ să ne deschidem inima ca să intre lumina sfântă”( de ce ar fi închis în restul anului?) trimise întregii agende telefonice sau pe grup, iepuraşele sexy şi roşii din cluburile de noapte, popii moralişti şi predicile lor nesfârşite, reuniunile demonstrative ale familiilor în jurul meselor “cu bunătăţi”. Doar trebuie „celebrat” Hristosul Înviat, scheletele trebuie dezgropate, iar locul propice pentru asemenea mementouri  este, bineînţeles, tot în jurul mesei, de pe care se revarsă hălci de cărnuri. Târârea mesei printr-o poetică de-a lui Goya, cu Saturn înfruptându-se din măruntaiele urmaşilor săi, e o veritabilă expunere tacită a tuturor duşmăniilor şi urilor intrinsece – calea pascală românească, evicerată de orice tendinţă spirituală neîntinată cu josniciile mundane. Mă dor ochii de-atâta Iisus din Nazareth lăţit ca la spectacol pe televizoare şi nu pricep de ce oamenii se străduiesc  să pară mai puţin nemernici decât sunt doar 2 zile pe an.           

         Mă irită smerenia colectivă ipocrită. Mă scoate din minţi  intoleranţa  unor “buni” creştini care ţipă făcând ca toate visele că doar ortodoxia sau doar catolicismul  deţin adevărul Despre Dumnezeu, mă intrigă modul în care a devenit creştinismul religie universală, detest inchiziţia sau impactul emoţional gen showbiz al unor „feţe bisericeşti”, dar simt şi cred că dincolo de toate acestea există  forţe care guverneză lumea dupa o logică a Binelui, Frumosului şi Adevărului.

         Îmi place la nebunie  pilda cu acel câine mort, de care se feresc îngroziţi apostolii, dar despre care Iisus spune că are totuşi, dinţii frumoşi. Cred în destinul, complice cu individul care îşi doreşte cu adevărat să împlinească ceva important, mă sensibilizează profund solidaritatea în faţa sărăciei şi demnitatea în faţa morţii şi îmi place Iisus Hristos pentru că aduce uneori sabia acolo unde răul trebuie tăiat!

         Îmi recunosc egoismul, slăbiciunile şi lenea spiritului şi asta mă nemulţumeşte, dar apoi  îmi imaginez că Dumnezeu se amuză teribil de noi, că ne place aşa cum suntem şi că Iisus Hristos ne bate prieteneşte  pe umăr şi ne spune fiecăruia în parte : “Vezi frate, ţie ţi-a fost greu  doar gândindu-te!, înţelegi acum că nu mai e nevoie de un alt Mesia. Am facut Eu, toată treaba asta murdară, tu nu trebuie decât să trăieşti, să iubeşti şi să ierţi ”.

        Allah Akbar !