Istoricul religiilor

                                                     

            Ideea ciudată și revoltătoare de a-l elimina pe Mircea Eliade din Universitate, sub pretextul pornografiei,dacă nu este reprezentativă pentru nivelul acestei țări chiar și ȋn prezent,ea ne arată ȋn orice caz gradul de imbecilitate a unui generații de la care n-am ȋnvățat decât cum nu trebuie să fim.

                 Comunicatul pe care l-a publicat acel minister al educației naționale din acea vreme este criminal și monstrous. Mircea Eliade dat afara din Universitate pentru imoralitate ? La urma urmei, s-ar putea ca ministerul să fi avut dreptate. Căci nu este imoral să fi scris cincisprezece volume până la treizeci de ani? Nu este imoral să muncești până ȋn zori și să nu-ți poți plăti chiria? Sau să fi scris câteva mii de articole și să fii mai abandonat ca un anonim ? Ce rost ar avea Ministerul Educației Naționale dacă n-ar sancționa hărnicia, n-ar pedepsi geniul și n-ar urmări entuziasmul?

               Activitatea inuman de bogată a lui Mircea Eliade trebuia batjocorită, cărțile puse la index,autorul lor eliminat din cadrul profesorilor. Ce căuta un biet asistent onorific să tulbure cu inspirația și ardoarea lui iluziile,somnolența comodă și suficientă unor oameni care doar simulează viața ? Incercarea “unora” de a ȋnăbuși toate afirmările tineretului a luat proporții dezgustător de mari:un popor care ȋși refuză viitorul,care se pedepsește pe sine ȋnsuși.

              Mircea Eliade reprezintă orientarea spirituală,dar și aspectul politic al generației: ȋn cadrul spiritului nu poți “desființa” decât individual. Astfel, dintr-un om naiv,pur,timid,respectuos până la umilință,scoți un imoral și un pornograf.  Eliade avea iresponsabilități de copil,naivități divine,o lipsă provocatoare de egoism.In plus, o bucurie a cărții cum nu ȋntâlnești la oricine și o curiozitate intelectuală care friza patologicul. Ceea ce e “tare” ȋn literatura lui este mai mult fructul destinderii unui suflet mistic decât o orientare spre vulgaritate: una este vulgaritatea ca expresie a unei ȋnclinații instinctive, a unei deficiențe native,și alta ca voluptate a degradării, ca pasiune pentru imediatul vieții. Vulgari sunt atât borfașii, cât și poeții ; dar unii din bestialitate, iar ceilalți din delicatețe. Aici nu e vorba de nuanțe, ci de catastrofe.

               Si asta se cheamă “imoralitate”. Să fie atinsă cultura românească de un viciu fatal ? Publicul nu știe că Mircea Eliade scria romane ca să poată trăi, fiindcă, ȋntr-adevăr, cu greu ȋți poți imagina o țară ȋn care un savant face literatură pentru a nu muri de foame. Problema, ȋnsă, se complică. Mircea Eliade este singurul orientalist roman. Ce ȋnseamnă asta ? Că ȋntr-o țară ȋntreagă există un singur om care poate circula și ȋn cealaltă jumătate a culturii umane. Ne indispune acest fapt ? Pentru creierul național și Europa e prea mult. Atunci să-i sancționăm indiscrețiile științifice și să-l expediem peste graniță.

         Inca din adolescență l-am admirat prea mult pe Mircea Eliade pentru a nu-i invidia aceasta “ȋnfrângere”. Fiindcă ,noi, oamenii, nu ne traim numai viața, ci și “biografia”. Vreau să spun că atat timp cât trăim, ȋn viețuirea noastră ca atare, nici o ȋnfrângere nu e plăcută. Dar privită ca un detaliu biografic, ȋn perspectiva propriei vieți, ea este un deliciu și o mângâiere. ”Din ce ne extragem orgoliul dacă nu din tot ce nu suntem ȋnțeleși ? Pentru un om cu destin, un cred că există o nemulțumire mai mare decât aceea de a fi ȋnțeles”, spunea Cioran. Inseamna ȋnsă ca nu trebuie să reacționăm ? Dimpotrivă. Trebuie să luptăm până la ultima rezistență, pentru a fi și mai neȋnțeleși. Lepădarea de lume este concluzia necesară a spiritului . Există , ȋnsă, o lepadare ȋn “mijlocul “ acestei lumi. O frenezie rezultată din dezgust , entuziasm și pasiune. Asta te face să-ți cauți dușmani peste tot și să nu te intereseze nici unul .