Demonul amiezii

                    
                                 
                                                       


          Nu neparat ceva cu nebuni, dar asa, ceva, cu unii care să scrie şi să vadă spirite:

        " Biologia nu e destin. Există modalităţi să trăieşti bine, chiar dacă ai depresie. Într-adevăr, oamenii care învaţă din depresia lor pot ajunge, pe baza acestei experienţe, la o profunzime morală aparte, şi aceasta e mica minune dinăuntrul cutiei lor cu suferinţe. Există un spectru afectiv elementar din care nu putem şi nu trebuie să evadăm, şi cred că depresia se află în acel spectru, aşezată nu numai lângă supărare, ci şi lângă iubire. De fapt, cred că toate afectele puternice sunt adunate la un loc şi că fiecare dintre ele se învecinează cu cea care credem de obicei că-i este opusă… Să te războieşti cu depresia înseamnă să te lupţi cu tine însuţi, şi e important să ştii asta înaintea bătăliilor… “Bun venit acestei dureri”, scria Ovidiu, “căci vei învăţa de la ea”. E posibil (cu toate că deocamdată e improbabil) ca prin manipulare chimică, să putem localiza, controla şi elimina circuitele cerebrale ale suferinţei. Sper că n-o vom face niciodată. A le îndepărta înseamnă să aplatizăm trăirea, să afectăm o plurivalenţă mai preţioasă decât oricare dintre componentele sale antagonice. Dacă aş putea să văd lumea în nouă dimensiuni, aş face orice pentru asta. Mai bine trăiesc mereu în ceaţa tristeţii decât să renunţ la capacitatea de a simţi durere. Dar durerea nu este depresia acută; iubeşti şi eşti iubit cu mare durere, şi eşti viu trăind asta.

         Când eşti cât se poate de conştient de tine însuţi e greu să mai fii fericit. Nu mai eşti niciodată acelaşi după ce ai aflat că nu există “eu” care să nu se poată nărui. Ni se vorbeşte despre “încredere în sine”, dar e dificil când nu ai un “eu” pe care să te bazezi…. Fiecare dimineaţă începe cu acea nesiguranţă încordată privitoare la cine sunt… E ca şi cum eul meu s-ar răsuci, m-ar scuipa şi ar zice: nu întinde coarda, nu te bizui pe mine prea mult, am problemele mele de care să mă ocup. Dar atunci cine e cel care se împotriveşte nebuniei sau e chinuit de ea? Cine e cel scuipat? Am făcut psihoterapie ani în şir, am trăit, am iubit şi am pierdut şi, zău, n-am nici cea mai mică idee. Există cineva sau ceva mai puternic decât reacţiile chimice sau voinţa, un eu care m-a scos la liman din revolta eului meu personal, un eu comun care a stat pe poziţii până ce chimicalele rebele şi ideaţia ce decurge din ele au fost readuse la ordine. Este oare acel eu o chestiune chimică? Nu sunt adept al spiritualismului şi am crescut fără religie, însă acea coardă întinsă care trece prin miezul meu, care rezistă chiar şi atunci când eul a fost dat jos de pe ea: oricine care trece prin aşa ceva ştie că nu-i niciodată atât de simplu ca reacţiiile chimice complexe."
 

                                             ANDREW SOLOMON, “Demonul amiezii. O anatomie a depresiei”