Înspre dimineaţă

         

               „But I don't want comfort. I want God, I want poetry, I want real danger, I want freedom, I  want goodness. I want sin.”

                                                         Aldous Huxley, “Brave new world”

                          

                                             

          Stau şi-mi leg şireturile de la tenişi, mulţumită, fluierȃnd şi, brusc, nefericirea. Dar de data asta te-am prins, amărăciune, te-am simţit înainte de orice organizare mentală, de orice primă judecată negativă. Ca o culoare gri care ar putea fi o durere sau ar putea fi stomacul. De obicei, înainte de a adormi, îmi imaginez  un univers maleabil, schimbător, plin de hazard miraculos, un cer elastic, un soare care pe neaşteptate lipseşte sau rămȃne fix sau îşi modifică forma.

          M-am trezit lȃngă el şi am văzut lumina zorilor printre crăpăturile jaluzelelor. Veneam de undeva de departe,din străfundurile nopţii, că m-a încercat parcă senzaţia de a-mi vărsa propria fiinţă: senzaţie de lumină, ochii lui ce se deschid, dorinţa ce dădea tăcerii splendoarea absenţei, privirea placidă, dansurile pe care le-am avut şi pe care nimeni nu ni le mai poate lua, jaluzelele, Neruda, zorii.. Apoi, m-am aruncat în golul din stomac ca să prind fluturi şi am simţit că trebuie să îl muşc de umăr cât să îi arăt că sunt acolo. El a gemut uşor, mulţumit de situaţie şi-apoi a adormit cald şi cărnos, istovit de linişte. În momentul acela, cu puterea atotştiitoare dintre vis şi trezie, am măsurat oroarea a ceea ce minunează şi încȃntă într-atȃt religiile: perfecţiunea eternă a cosmosului, revoluţia nesfȃrşită a Globului în jurul axei sale. Greaţă, senzaţie insuportabilă de constrȃngere , un incitant ”complex al Arcadiei”.

        Sunt obligată să tolerez ca soarele să răsară în fiecare zi. E monstruos. E inuman.