"Când ești pe pământ, poţi după voie să stai pe loc sau să înaintezi,
când zbori însă, nu poţi decât să înaintezi."
Visătorul de cuvinte își încearcă pentru
ultima oară puterea creatoare. Nu știe ce să scrie și nici nu va afla decât în
momentul în care va pune ultimul punct la sfârșitul ultimei fraze. Cuvintele par a juca un “joc secund, mai
pur”, atrăgându-l în imensitatea lor, copleșindu-l până la nefiinţă .
Visătorul de cuvinte, eternul
îndrăgostit de discurs, știe că, în momentul în care finalul va decide clipa, el
va rămâne pururi captiv în labirintul creaţiei.Va retrăi la infinit
experienţele personajelor sale, ale “fiinţelor de hârtie “ și le va reface
drumul cunoașterii, într-o lume a eternităţii... Visătorul adevărat este un
suflet singur. Şi pe măsură ce crește în ochii
celorlalţi, se cufundă tot mai mult în solitudine. Iar dacă este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit
să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei.
Visătorul de cuvinte intuiește în
fiecare vers un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne
mereu de neatins, iar pentru aceasta e imperios să meargă mai departe decât ar
fi crezut vreodată că ar putea ajunge, să iasă în “larg”, până când va rămâne
cu totul singur, lipsit de orice sprijin.
Visând pe aripile diafane ale Frumuseţii, ale sublimului, el plânge
lacrimile celor care n-au putut să întâlnească stelele, punând în mișcare
întregul suflet al omului prin acea forţă magică și unificatoare căreia i-am
dat în exclusivitate numele de imaginaţie și spirit, de stranie euforie, de tainică
imersiune în vis... Lumea, omul, natura, arta sunt ca
niște poeme care comunică între ele, fără sfârșit, împrumutându-și taine din
lumină și din melancoliile obscure.
