Tentaţia apolinică

                           "Când ești pe pământ, poţi după voie să stai pe loc sau să înaintezi,
                                           când zbori însă, nu poţi decât să înaintezi."

   

 

         Visătorul de cuvinte își încearcă pentru ultima oară puterea creatoare. Nu știe ce să scrie și nici nu va afla decât în momentul în care va pune ultimul punct la sfârșitul ultimei fraze.  Cuvintele par a juca un “joc secund, mai pur”, atrăgându-l în imensitatea lor, copleșindu-l până la nefiinţă .

         Visătorul de cuvinte, eternul îndrăgostit de discurs, știe că, în momentul în care finalul va decide clipa, el va rămâne pururi captiv în labirintul creaţiei.Va retrăi la infinit experienţele personajelor sale, ale “fiinţelor de hârtie “ și le va reface drumul cunoașterii, într-o lume a eternităţii... Visătorul adevărat este un suflet singur. Şi pe măsură ce crește în ochii  celorlalţi, se cufundă tot mai mult în solitudine. Iar dacă  este suficient de bun, în fiecare zi e nevoit să se confrunte cu eternitatea sau cu absenţa ei.

         Visătorul de cuvinte intuiește în fiecare vers un nou început, o nouă încercare de a atinge ceva care rămâne mereu de neatins, iar pentru aceasta e imperios să meargă mai departe decât ar fi crezut vreodată că ar putea ajunge, să iasă în “larg”, până când va rămâne cu totul singur, lipsit de orice sprijin.

         Visând pe aripile diafane ale Frumuseţii, ale sublimului, el plânge lacrimile celor care n-au putut să întâlnească stelele, punând în mișcare întregul suflet al omului prin acea forţă magică și unificatoare căreia i-am dat în exclusivitate numele de imaginaţie și spirit, de stranie euforie, de tainică imersiune în vis... Lumea, omul, natura, arta sunt ca niște poeme care comunică între ele, fără sfârșit, împrumutându-și taine din lumină și din melancoliile obscure.